M-am hotărât să scriu o care despre mântuire şi să o pun pe un site de unde poate fii luată fără plată. De ce ? Pentru că sunt convins că este nevoie de aşa ceva. Cartea poate fii gasita  la adresa https://www.facebook.com/groups/1424332747848141/?pnref=story. Vă aştept cu mult drag, Florentin Urda

Dumnezeul meu,

Dumnezeul meu Tu mi-ai dăruit toate,
Dumnezeul meu Tu mi-ai dat dreptate,
Cum îţi pot mulţumi pentru tot ceea ce mi-ai dat?? 
Cum pot trăii acum... fără darul adevărat ?
Părăsit de toţi, păşesc în întuneric,
Şi caut disperat răspunsul ezoteric.
Sunt singur şi pribeag în lume asta mare,
Şi caut neîncetat iubire, alinare,
Simt că sunt pierdut în pânza de mistere,
Şi strig către Tine să îmi dai doar mângâiere,
Şi lacrimile îmi îmi curg şi viaţa mi se pare,
Că nu mai are sens şi e doar disperare,
Pierdut în întuneric eu caut doar lumină,
Dar sunt parcă ţinut de cruda, neagra tină, 
Şi simt că nu mai pot şi strig în disperare,
O Dumnezeul meu Te rog dă-mi alinare!.

Şi mă întorc apoi la mândra realitate,

Şi iar Îţi mulţumesc să mi–ai dăruit de toate,

Îţi mulţumesc pentru că astăzi mai trăiesc,

Îţi mulţumesc că sunt şi vieţuiesc,

Îţi mulţumesc că am atât de mult,

Îţi mulţumesc că în taina te ascult.

  

 

  

   

        Mântuirea

O legenda amazoniană spune următoarele: La începutul creaţiei, omul trăia în armonie cu natura și cu toate animalele pe care le considera fraţii și surorile lui. Timpul a trecut si omul, nemulţumit cu statutul său, a încercat să obţină  supremaţie, învăţând și devenind înţelept. Căutând înţelepciunea, omul a observat că animalele cunoşteau tainele naturii și, prin urmare, a hotărât să recurgă la diversele animale, care să îl ajute astfel să devină înţelept. Primul animal la care a mers, a fost şarpele pe care l-a întrebat ce ar trebui sa facă, iar şarpele i-a spus că ar trebui să fie șiret. După şarpe, omul a întrebat jaguarul, iar  jaguarul i-a spus că trebuie sa fie puternic și neînfricat. Următorul animal întrebat a fost vulturul, iar vulturul i-a spus că trebuie să caute lucruri frumoase și care sclipesc. Ultimul animal întrebat a fost broasca, iar broasca i-a spus că ar trebui să caute iubirea.

Din nefericire, omul nu mai asculta, el era deja măcinat de  dorinţa de a poseda. Văzând pasiunea omului pentru tot ce este strălucitor, bufnița le-a spus celorlalte animale: “ Omul este lacom și va vrea să posede din ce in ce mai mult. În curând, ne va alunga și ne va vâna pentru propria satisfacţie. Vă spun de pe acum, că nu va urma sfatul broaştei și nu îl va interesa deloc iubirea.” Din nefericire, bufnița a avut dreptate, omul absorbit de materie și de strălucirea ei, a uitat sfatul broaştei și a încetat să mai căute iubirea.

Un pom cu flori, o omidă care se transformă în fluture, un boboc de trandafir, un mugur pe o ramură, un mormoloc într-un lac, etc. Ce au toate în comun ? Transformarea! Totul se transformă! Atomii se aglutinează şi apoi se separă într-un dans complicat şi aparent veşnic, care formează materia.

 O oglindă care reflectă o fracţiune de secundă imaginea cuiva, este doar o oglindă sau este o uşă care se deschide către altceva? Ce se întâmplă cu imaginea reflectată? Se transformă în ceva sau se descompune? Și dacă se descompune, în ce se descompune? Imaginea este din prezent sau din trecut? Este imaginea acel ceva ce transcede realitatea şi merge în altă dimensiune? Suntem cu toţii imagini de acum o clipă? Conştiinţe care se indentifică cu ceva? Unde ne ducem şi de unde venim? Ce este viaţa şi ce este realitatea în care trăim? Există cu adevărat realitate? Visul, zborul, atingeri moi, ca de petale de flori, imagini care trec în viteză reprezentând vieţi trăite, vieţi care au fost, care sunt şi care vor fii. Vieţi irosite sau poate că nu.

Ce este o viaţă irosită? Se spune că trebuie să plantezi măcar un pom, să construieşti o casă, să ai copii, etc. Ce se întâmplă cu cei care defrişează păduri întregi? Ce se întâmplă cu cei care nu sunt capabili să facă o casă sau aibă un copil? Ce se întâmplă cu noi? Alergăm în cerc parcă vrăjiţi de zgura materialităţii. Ne ocupăm cu toate şi cu nimic. Ne pierdem în amănunte uitând întregul. Ne zbatem şi ne agităm fără rost, încercând să acaparăm cât mai multă materie. Toate par importante, dar este cu adevărat aşa? Poluăm natura, o ciopârțim, o destructurăm şi nu înţelegem că fară ea nu putem exista. Ea este cea care ne susţine, ne apără şi ne uneşte.

Uităm de Dumnezeu când este vorba de ceva material. Am omorî pentru o casă mai mare, un job mai bun, bani mai mulţi, respect, iubire etc. Dar este cu adevarat iubire, ceea ce simţim atunci când “posedăm” o altă fiinţă umană?      Acesta să fie sensul vieţii? Un copac, o casă, copii, etc ? Şi pentru asta să distrugem tot ce este natură, lăsând copiii cu casa, dar fără copaci, fără apă potabilă sau aer ? Ce poţi face cu tot petrolul aurul, diamantele, platină, etc, când eşti doar tu singur ? Ce valoare au ? Totul este zero. Ne nevoim pentru nimic, sau în cel mai bun caz pentru ceva ce valorează zero. Este asta ceva real? Luăm ceva după noi ? De ce nu spunem stop ? De ce suntem conduşi mereu de o mână de oameni care îşi văd doar propriile interese? De ce nu ne unim ? De ce nu facem ceva când încă putem? De ce?

Vrem mântuire, dar nu facem nimic ca să o obţinem, ne mulţumim să gândim că prin jertfa de acum 2000 de ani a Mântuitorului, ne vom mântui indiferent dacă facem sau nu facem ceva. Ne agăţăm de materie, zbătându-ne şi valorizând ceva ce nu e real şi nu are valoare. Ce este mântuirea, unde o găsim ? Este ceva de la sine înţeles sau este nevoie să o cauţi? O vei găsi în materialitate sau în afara ei ?

Sunt oameni care cred că între raţiune şi credinţă exista o prăpastie de netrecut şi că, dacă gândeşti raţional, nu mai ai nevoie de Dumnezeu şi de credinţă. Acest fel de a vedea lucrurile creează în aparenţă o fractură între credinţă şi gândirea raţională şi ne lăsa pradă disperării şi singurătăţii, pe acest pământ plin de răutate şi invidie. Dar este aşa?

 Dacă te gândeşti bine ajungi la concluzia că atât credinţa, cât şi religia, fac parte din acelaşi tip de gândire. De ce? Pentru că ai nevoie de raţiune ca să poţi decela dacă ceva este adevărat sau nu, şi, doar după ce înţelegi că acel ceva e adevărat, poţi crede cu tărie în el. Credinţa este un proces logic şi nu încredere oarbă. Cu cât ştii mai multe despre ceva, cu atât acel ceva devine mai adevărat pentru tine. Cu cât găseşti mai multe explicaţii la ceva, cu atât devii mai credincios.

Îmţelegerea este cheia către credinţă şi mântuire. Universul este raţional şi logic. El este conştienţă materializată. Cu cât înţelegi mai mult, cu atât devii mai conştient de ceea ce te înconjoară. Învăţând conştient şi înţelegând spiritualitatea, devii liber şi fericit.

Trăim în epoca descoperirilor ştiinţifice şi a prevalenței ştiinţei asupra sufletului. Totul este condus de mintea care creează dorinţe, nemulţumiri, tragedii şi suferinţe. Cei mai mulţi dintre noi nu cred în nimic şi nu vor crede, decât dacă li se dau explicaţii „ştiinţifice”. De aceea, această carte nu este scrisă pentru cei care nu cred sau nu sunt interesaţi de spiritualitate şi mântuire. Cartea este scrisă pentru tine, cel care o citeşti şi care încerci să înţelegi cât mai multe despre aceste subiecte. Ţelul cărții este să te facă să înţelegi conceptul de mântuire, să te ajute să-ţi schimbi viaţa şi, în final, să atingi mântuirea.

   

 

           Capitolul I Filosofie

Încă din zorii creaţiei omul şi-a pus întrebări cu privire la cine este şi dacă existenţa sa sau a lumii are vreun sens? Există Dumnezeu ? Cum arată El ? Ce face? Ne iubeşte sau nu? Există mai mulţi Dumnezei? Cum ar trebuii să trăim ? Să trăim liberi de constrângeri sau să avem standarde morale? Care sunt standardele morale? De unde anume vin ele şi dacă nu cumva sunt greşite?

De-a lungul timpului majoritatea filosofiilor au încercat să răspundă la una sau mai multe dintre aceste întrebări, dezvoltând un număr considerabil de subcategorii filosofice, care să se poată concentra pe câte un anumit tip de întrebare. Ca rezultat al acestor căutări, în filosofie s-au dezvoltat diverse ramuri începând cu analiza filosofică, care analizează şi încercă să răspundă la concepte fundamentale ca Dumnezeu şi ştiinţă, metafizica şi studiul său despre Dumnezeu, existenţa şi natura existenţei în sine, epistemologia ca studiu asupra normelor morale, dar şi al naturii şi originii ei şi terminând cu etica filosofică şi studiul asupra conceptelor de bine şi rău. Toate aceste subcategorii ne ajută să înţelegem mai bine materia dar şi concepte ca Dumnezeu, credinţă, religie, spiritualitate, măntuire, etc.

Sunt oameni de ştiinţă care consideră ca lumea este făcută din materie, mişcare şi energie. De fapt, ştiinţa stipulează că universul, pământul, animalele şi oamenii sunt construiţi din materie şi că nu există un suflet care să transcendă materia. Să fie adevarat şi să nu mai existe nimic altceva? Deşi acest tip de idei sunt dezbătute încă din perioada Greciei antice, răspunsurile la care s-au ajuns sunt departe de a fi acceptate de către cele două tabere materialism/spiritualism. Dar, sunt aceste răspunsuri atât de importante? Sunt. Pentru că nişte răspunsuri parţiale nu fac decât să îţi diminueze capacitatea de a crede că există şi altceva în afară de materie.

În timp ce unii aleg să creadă în materialism, ceilalţi îl resping pur şi simplu şi îl trec cu vederea. Indiferent de credinţa fiecăruia dintre noi, toţi vedem lumea prin prisma metafizicii. Dar, au dreptate cei care văd universul ca un conglomerat de atomi care se mişca fără nici un sens? Cu siguranţă nu!

Spre deosebire de materialism, spiritualitatea susţine că Dumnezeu este creatorul universului spiritual şi material şi că totul face parte din Dumnezeu. Spiritualitatea arată că cei care cred în materialism exclud din start o multitudine de dimensiuni ale realităţii, inclusiv pe Dumnezeu însuşi. Exista şi unii dintre noi care nu îşi pun nici un fel de întrebări metafizice ci, îşi trăiesc viaţa aşa cum cred de cuviinţă. Deşi, ei susţin că nu cred în nimic, şi acest grup de oameni este influenţat uneori de părerile metafizice ale unui prieten care vorbeste şi din punct de vedere epistemologic.

 Aşa cum am mai spus deja, epistemologia studiază existenta lui Dumnezeu dar şi existenţa aşa numitelor standarde morale. Există cu adevărat standarde morale? Şi dacă da, care sunt acestea? O să dau un exemplu şi o să vorbesc despre credinţă, dar şi despre viaţă şi evoluţie.

 În momentul în care încep să mă gândesc la evoluţie, voi ajunge la idea că, nu am de unde să ştiu cu exactitate dacă viaţa a evoluat conform teoriei lui Darwin sau a fost creata conform teoriei mistice. Ajuns la acesta răscruce, îmi pot spune că nu are nici un sens să mă mai gândesc la aşa ceva, pentru că nu voi fii sigur niciodată de un anumit răspuns. Cu alte cuvinte, poziţia mea epistemologica (scepticismul ), mă face să renunţ să mai cred în ceva şi prin urmare să îmi mai impun norme morale. De ce aş avea norme morale dacă totul se întâmplă aci şi acuma şi nu există Dumnezeu sau suflet?

Să presupunem că nu rămân mereu în acesta poziţie de negare şi că la un moment dat, încep să am încredere în logica şi filosofie. În acest sens pot să cred că ideile găsite în “Dialogurile” lui Platon, îmi dau o oarecare viziune asupra standardelor morale pe care le caut şi prin urmare trebuie să fiu viteaz, corect, înţelept, etc. Acest tip de credinţă, poate duce la concluzia că standardele morale dar şi natura metafizică a lumii au un caracter raţional şi ca urmare atât standardele morale cât şi metafizica pot fii înţelese cu ajutorul raţionamentului uman. Să presupunem ca raţionamentul meu nu se opreşte aici şi continuă cu ideea că, experienţele repetate şi informaţiile sunt de fapt, acel ceva, ce duce la cunoaşterea metafizica a realităţii înconjurătoare ca percepţie subiectivă. Ca urmare, trebuie să mă informez cât mai complet cu privire la teoria creaţiei versus teoria evoluţiei şi să îmi fac o idee cât mai exactă despre apariţia vieţii:

Căutând informaţii, voi descoperii ca: “Viaţa este starea caracteristică organismelor care au ca trăsături specifice autodezvoltarea, autoconservarea şi autoreproducerea sau, la organismele superioare, cu posibilitatea de a urmări un ţel”. Acestă “definiţie” a vieţii este extrem de generală şi nu explică deloc cum anume a apărut viaţa. Dar se vedem ce spun teoriile existente despre apariţia şi/sau dezvoltarea vieţii.

Darwin susţine că viaţa, aşa cum o cunoaştem, s-a dezvoltat în oceane prin coborârea din atmosferă a aminoacizilor formaţi în aceasta. Acest fapt, a dus la apariţia aşa numitei “supe organice”, din care, de-a lungul unei perioade estimate la miliarde de ani, s-au dezvoltat întâi organisme unicelulare apoi pluricelulare şi aşa mai departe până la peşti, reptile, mamifere şi în sfârşit, omul. Toată această teorie care ,în principiu, este credibilă, este făcută fără o fundamentare ştiinţifică. De ce? Pentru că acestei “poveşti” îi lipsesc dovezile şi anume “documentele fosile”. Evoluţia este o imposibilitate ştiinţifică şi nu este susţinută de nici un fel de dovadă sau document fosil. De fapt aceste documente ”apar” din când în când, numai pentru a fi ulterior retrase ca neconcludente. Din argumentele pe care le voi aduce, vei putea trage concluzia că această “teorie” se bazează pe o legendă cu aparenţă ştiinţifică si atat. Daca este asa, de ce ai crede în evolutie şi nu în opsul ei si anume in creatie? Creatia se sprijină pe dovezi mai putin matariale (dar totuşi dovezi ) care in utimul timp, tind să crească cantitativ, ba chiar încep să fie argumentate ştiinţific.

Pentru moment, să ne întoarcem însă la evoluţie şi să o studiem în comparaţie cu creaţia. Ar fi putut oare aminoacizii, care, se crede că s-au dezvoltat în atmosferă, să coboare în ocean pentru a forma aşa-zisa “supă organică” din care, a evoluat viaţa? Faptul este foarte puţin probabil. De ce? Pentru simplul motiv că ,energia care ar fi descompus compuşii simpli în atmosferă, ar fi descompus şi mai rapid orice aminoacid complex. Dar să presupunem de dragul argumentării, că aminoacizii ar fi ajuns în apă, în ciuda radiaţiilor ultraviolete şi a descărcărilor electrice. Ce s-ar fi întâmplat atunci? În activarea reacţiilor chimice, apa inhibă dezvoltarea moleculelor mai complexe. Deci, aminoacizii ar fi fost pur şi simplu distruşi de mediul acvatic. Presupunând însă că aminoacizii, prin vreo minune, ar fi fost salvaţi, am întâmpina încă o piedică şi anume formarea moleculei!

Pentru formarea unor molecule mai mari şi pentru ca acestea să evolueze în proteine utile dezvoltării vieţii, aminoacizii ar fi trebuit să iasă din apă şi să fie expuşi aceloraşi radiaţii ultraviolete distructive. Şansele teoretice ca aminoacizii să parcurgă acest prim stadiu sunt practic inexistente, afirmă Francis Hitching în lucrarea “The neck of the giraffe”, iar în cazul în care aminoacizii ar fi supravieţuit tuturor condiţiilor neprielnice, se mai ridică încă o problemă şi anume: Există peste 100 de aminoacizi, dar numai 20 dintre aceştia sunt necesari proteinelor vieţii. Pe lângă aceasta ei apar sub două forme D (dextrogiri) şi L (levogiri), identici, dacă sunt priviţi în oglindă. Dacă aceşti aminoacizi s-ar constitui la întâmplare, este probabil ca jumătate să fie de tip D şi jumătate de tip L şi totuşi, aminoacizii utilizaţi în producerea proteinelor sunt cu toţii de tip L. Cum este posibil ca, din pură întâmplare, să se fi unit în “supa organică” exact aminoacizii de tip L? Nimeni nu poate explica. Şansele ca aminoacizii să se fi combinat pentru a forma o moleculă proteică sunt de 10 la puterea 113 (o cifră ameţitoare). Oare nu este mai logic să credem că proteinele au fost pur şi simplu create? Logic da, însă de dragul demonstraţiei să respingem creaţia şi să ne mulţumim cu o şansă de 10 la puterea 113! Ce ghinion! Ne lovim de ceva şi mai greu de demonstrat: apariţia codului genetic. De ce? Pentru că existenţa codului genetic complet este absolut necesară reproducerii celulei astfel încât proteinele în formarea lor depind de ADN, iar ADN-ul nu se poate forma fără proteine preexistente. La această problemă “evoluţioniştii” au răspuns că atat proteinele şi ADN-ul s-au dezvoltat paralel. Greu de crezut, nu-i aşa? La fel de greu de crezut ca şi teoria conform căreia oul şi găina s-au dezvoltat simultan, fără a proveni unul din celalalt. Dacă însă acceptăm această teorie fantezistă, ne lovim de o problemă şi mai grea şi anume apariţia celulei.

Aşa după cum explică Naţional Geografic, ADN-ul celulei, dacă ar fi scris, ar umple 1000 de volume a câte 600 de pagini fiecare. Gândiţi-vă că celula nu este decât o infimă parte a oricărui organ, organ care la rândul său, interacţionând cu alte organe, formează un organism. Organismului uman, de exemplu, îi sunt necesare nu mai puţin decât 100.000 de miliarde de celule, fiecare dintre ele specializate. Greu de crezut că toate acestea au apărut prin evoluţie, la fel de greu de crezut ca şi posibilitatea formării unui dicţionar complet şi doar acel dicţionar în sute de exemplare, în urma unei explozii dintr-o bibliotecă plină cu milioane de volume de toate genurile.

Evoluţionismul nu poate explica de ce o anumită celulă care formează un organ, formează numai acel organ şi nu altul. Oare prin evoluţie nu ar fi trebuit ca celula specializată să evolueze şi să ajungă să facă şi altceva? Şi dacă ar fi trebuit, de ce nu s-a şi întâmplat aşa? Nimeni nu ştie să raspundă la aceste întrebări, întrebări care, deşi au rămas fără răspuns, nu au dus la invalidarea teoriei evoluţioniste, ci dincontră, evoluţionismul proclamă sus şi tare că în urma trecerii a miliarde de ani, celulele au format organisme care au evoluat şi au tot evoluat prin transformare. Această teorie, odată formulată, nu a mai ţinut cont de nimic, nici măcar de “documentele fosile” care se încăpăţânează să arate că viaţa a apărut brusc prin apariţia spontană a florei şi faunei. Nu există nici măcar o fosilă care să dovedească că o specie sau măcar un exemplar în cadrul unei specii, pe parcursul miloanelor de ani s-ar fi transformat în altceva. Un exemplu concludent în acest sens sunt insectele care apar brusc şi în număr considerabil fără nici o filiaţie evolutivă. De fapt, insectele nu s-au schimbat prea mult şi în unele cazuri, deloc după apariţia lor bruscă. Iar anatomia celei mai vechi fosile de muscă datată “40 miloane de ani”, este aproape identică cu anatomia muştii care trăieşte astăzi. Acest lucru este valabil şi în cazul tuturor scheletelor de animale care continuă să trăiască şi astăzi.

În cazul omului, dovezile “evoluţioniste” nu sunt deloc mai concludente, ba dimpotrivă. Veriga lipsă este tot… lipsă! Ne putem întreba, pe bună dreptate, cum de este posibil aşa ceva când toate lucrările ştiinţifice şi toate documentarele televiziunilor (cu unele excepţii) susţin teoria evoluţiei? Răspunsul este foarte greu de dat, iar logic ar trebui să credem că oamenii care susţin evoluţia au acces la numeroase dovezi în acest sens. La o cercetare mai atentă a aşa ziselor dovezi, eşti şocat de lipsa totală a fosilelor care să ateste teoria evoluţiei. De fapt, toate fosilele disparate care au fost iniţial atribuite unor strămoşi comuni “încap pe o singură masă de billiard”, declara Elwyn Simons de la universitatea Duke în Newsweek. Pe baza acestor părţi de fosile au fost create reproduceri care au fost prezentate cu diverse ocazii ca imagini ale strămoşilor noştri comuni.

După studierea amănunţită a acestor reproduceri, prestigioasa revistă Science Digest declara: ”Imensa majoritate a planşelor desenate se întemeiază mai degrabă pe imaginaţie decât pe fapte.” Această afirmaţie este întărită indirect de către publicaţia New Scientist, care recunoaşte că: ”Nu există dovezi în arhivele fosile pentru a scoate teoria noastră (evoluţia) din domeniul imaginarului”. Vom descoperi de altfel în continuare, cum anumite părţi de fosile au fost folosite la un moment dat pentru a argumenta teoria evoluţiei. .

- Omul de Piltdown: Timp de aproape 40 de ani, omul de Piltdown a fost acceptat ca autentic de majoritatea savanţilor “evoluţionişti”. De fapt, fosila a fost acceptată ca autentică până în anul 1953, când înşelătoria a fost descoperită cu ajutorul tehnologiei moderne, care a stabilit fără putinţă de tăgadă că oasele de maimuţă şi de om au fost îmbinate şi îmbătrânite artificial.

- O altă mistificare a fost prezentată într-o planşă preluată de presă, planşă care reprezenta o “verigă lipsă” cu trăsături asemănătoare maimuţei. Mai târziu s-a recunoscut că “dovada” pe care se baza această planşă consta dintr-un singur dinte, dinte care aparţinea de fapt unei specii de porc astăzi dispărute.

- Lucy ”strămoşul comun”: Lucy, considerat de mulţi specialişti ca fiind “veriga lipsă” s-a dovedit până la urmă a fi o simplă maimuţă. Robert Jastrow, în cartea sa “The enchanted loom mind in the univers”, scrie următoarele despre Lucy: ”Creierul nu era prea mare în dimensiuni absolute; el avea doar o treime din volumul unui creier uman”. Despre acelaşi subiect New Scientist declara următoarele: ”Lucy” avea un creier “asemănător cu al unui cimpanzeu”. Acest simplu fapt nu îl face cu nimic diferit de vreo maimuţă care trăieşte şi astăzi. Exemplele ar putea continua ,arătând fără putinţă de tăgadă că, fosilele luate într-un timp sau altul drept oase aparţinând unor strămoşi comuni ai omului, au fost pe rând retrase din dovezile “oficiale”, făcând ca până la urmă teoria că omul se trage din maimuţă să se sprijine pe dovezi practic inexistente, deci neştiinţifice. Odată teoria evoluţiei demontată, vom trece la alt gen de teorii mai mult sau mai puţin speculative.

- Oamenii provin din extratereştri, fiind clone ale acestora! Bun, dar pe extratereştri cine i-a creat?

- Un alt gen de teorii se referă la mutaţiile genetice întâmplătoare. Şi ce semnificaţie ar avea asemenea mutaţii dacă ele ar fi existat? Unii oameni de ştiinţă, susţin că, mutaţiile genetice ar fi responsabile de schimbările bruşte pe care le pretinde teoria “Echilibrului punctual”, o teorie de altfel excelentă, care trebuie luată în consideraţie şi care, chiar a fost luată în consideraţie de multiple echipe de geneticieni, care după numeroase experienţe au ajuns la concluzii foarte puţin încurajatoare pentru teoria mutaţiilor genetice. În lucrarea sa “Cromosomes and genes”, omul de ştiinţă Peo Koller declara: ”Cea mai mare parte a mutaţiilor sunt nefaste pentru individul purtător de gene mutante.Experienţele au arătat că pentru fiecare mutaţie fructuoasă (utilă), există multe mii de mutaţii dăunătoare”. De fapt, dacă se exclud mutaţiile “neutre”, numărul mutaţiilor dăunătoare este de mii de ori mai mare decât mutaţiile care se presupune că sunt utile. Experimentul făcut pe musculiţele de oţet (Drosophila melanogaster), este cât se poate de grăitor în invalidarea teoriei mutaţiilor genetice. Expuse razelor X (pentru a se mări de sute de ori frecvenţa mutaţiilor în raport cu normalul), musculiţele de oţet s-au transformat fără excepţie în indivizi inferiori. Cu aceeaşi ocazie s-a constatat că nu se produce niciodată o nouă specie de muscă, ci doar mutanţi care prezintă aripi, picioare sau abdomene deformate, fără însă a se transforma în altceva. De altfel, pe tema mutaţiilor, în lucrarea “Heredity of man”, omul de stiinţă Theodosius Dobzhansky constata: ”Musculiţele mutante bine definite sunt aproape fără excepţie inferioare musculiţelor sălbatice în ceea ce priveşte longevitatea şi fertilitatea”.

Deşi o dată cu invalidarea teorii mutaţiilor genetice s-a invalidat practic şi teoria evoluţiei, acesta ”moare dar nu se predă”, rămânând materie de studiu obligatorie peste tot în lume (cu excepţia S.U.A. care se pregătesc să introducă în programa şcolară: ”Teoria creaţiei inteligente”). Ironic este faptul că în unele ţări (ţara noastră nu face excepţie), evoluţia se predă în paralel cu religia. Toată lumea este astfel mulţumită, mai puţin copiii care nu pot înţelege nimic din două teorii atât de diferite, care sunt prezentate ca fiind la fel de adevărate.

  Trebuie să înţelegi că apariţia vieţii în univers şi deci, şi pe planeta noastră este pur şi simplu o minune, o minune fragilă. În acest sens oamenii de ştiinţă care au analizat Big Bangul (explozia primordială) susţin următoarele: Dacă nivelul oxigenului ar fi fost în acel moment (al Big Bangului), cu doar 1 % mai mic, atunci practic tot carbonul produs în interiorul stelelor ar fi fost transformat în oxigen şi, apoi, mare parte din el în elemente încă mai grele care ar fii dus la imposibilitatea apariţiei formele de viaţă bazate pe carbon, precum fiinţele umane. Dacă la aceste informaţii mai adăugăm şi teoria (validata), a domnului Higgs care susţine existenţa câmpului  de forţă (Higgs), în cadrul căruia particulele subatomice, mai puţin fotonii, încetinesc şi formează materia aşa cum o ştim noi, atunci înţelegem ca viaţa nu este doar un accident transformat în evoluţie ci este mai mult decât atât. 

Dacă evoluţia este o teorie incorectă atunci cu siguranţă că, teoria corectă este teoria creaţiei şi prin urmare trebuie să înţeleg cât mai aprofundat concepte ca Dumnezeu, credinţă, spiritualitate, religie mântuire etc.

Dar este credinţa în Dumnezeu şi în lumea spirituală o idee cât de cât raţională? Păi să vedem: Dacă cred că, Dumnezeu a făcut atât universul cât şi pe mine atunci, cu siguranţă pot argument că prin acest act Dumnezeu mi-a dăruit şi înţelepciunea necesară ca să înţeleg creaţia în ansamblul ei. De fapt, Dumnezeu m-a creat în aşa fel încât să pot interacţiona în armonie cu cele două universuri (material şi spiritual), şi ca urmare să le pot înţelege. O dată cu afirmaţie că Dumnezeu există pot concluziona logic că am nevoie de standarde morale care de fapt creează premizele mântuirii şi apropierii de Dumnezeu.

Pe pământ exista miliarde de oameni care au credinţe diferite. Unii dintre ei cred în Dumnezeu şi religii, alţii căuta să înţeleagă prin raţiune/filosofie, iar alţi sunt, pur şi simplu dezinteresati de subiect, fiind atei. Aşa cum se ştie, ideile filosofice cu privire la lume şi viaţa sunt extreme de variate şi uneori greu de înţeles, însă toate au un numitor comun şi anume ca înţelepciunea se obţine studiind natura lumii. Ca urmare în încercarea de a înţelege natura, filosofii au utilizat în principal raţiunea şi nu neapărat textele religioase care erau disponibile la acea oră. De-a lungul timpului, anumiţi filosofi au ajuns la concluzia că, Dumnezeu există cu adevărat şi că El este cel care a creat tot ceea ce există în univers. Abia acest punct de vedere, aşază la loc de cinste omul dual suflet/corp şi nu îl mai asimilează animalelor. Este de asemenea adevărat că existenţa unor forţe sau entităţi spirituale nu duce neapărat la concluzia filosofică că omul este mai mult decât un animal inteligent, dar deschide calea către înţelegerea realităţii metafizice, realitate fără de care este foarte greu să înţelegi transcendenţa sufletului.

Toate religiile lumii afirmă cu tărie existenţa realităţii spirituale. O realitate primordială, fără de care realitatea materială nu ar exista. Acest fel de gândire, pune bazele filosofiei spirituale, care concepe existenţa umană, ca pe o cale către Dumnezeu şi mântuire. Filosofia spirituală subliniază faptul că, spiritualitatea în sine nu este un dat, ci că trebuie să te străduieşti şi mai ales să înveţi, pentru a putea deveni cu adevărat spiritual. Din nefericire în timp, ne-am îndepărtat foarte mult de ceea ce eram, din cauza interacţiunii cu materia, însă am rămas în legătură cu partea ascunsă din noi şi anume sufletul, suflet care ne ghidează în găsirea informaţiilor necesare creşterii spirituale. Fără aceste informaţii, creşterea spirituală ar fi imposibil de atins. Biblia, Cartea Înţelepciunii lui Iisus, fiul lui Sirah (Eclesiasticul), Capitolul 34, versetele 9-10: “Omul învăţat multe a cunoscut şi cel care ştie multe înţelepţeşte va grăi. Cel care nu a învăţat ştie puţine, iar cel care a umblat multe ţări a înmulţit înţelepciunea.”

Într-un anume sens, fără informaţii şi deci fără spiritualitate, omul nu este complet. Prin dezvoltare spirituală el devine complet şi se redefineşte pe Sine ca fiinţă spirituală. Creşterea spirituală este de fapt scopul existenţei umane, pentru că, doar prin acest proces, omul poate să recunoască ceea ce este esenţial şi universal. Creşterea spirituală, te transformă din ceea ce eşti, în ceea ce ai putea fi cu adevărat. Prin spiritualitate te ridici deasupra materialităţii şi distrugerii (moarte), către planurile realităţi superioare (viaţa veşnică). Dar, să vedem ce spun religiile şi misterele despre creaţie, om şi mântuire .

    Capitolul III. Acţiunile, karma şi religiile orientale

Acţiunea sau principiul cauză–efect este principala lege a universului material. Religiile şi misterele susţin că acţiunile au impact asupra corpului şi sufletului fiecăruia dintre noi. Dacă acţiunile cuiva sunt bune, corpul său rămâne mai mult timp sănătos şi viguros, iar viaţa lui se va desfăşura într-o notă pozitivă. Există şi reversul medalie şi anume cazul în care cineva acţionează cu rea voinţă şi întreprinde fapte rele. În acest ultim caz, el va avea un corp bolnăvicios iar viaţa lui se va derula sub auspicii negative.

Misterele susţin că Dumnezeu ne-a dăruit fiecăruia dintre noi liberul arbitru şi putinţă de a alege ceea ce întreprindem. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu intervine în cadrul  alegerilor pe care le facem  ci, ne lasă sa ne bucurăm sau nu, de rezultatul acestora în timpul vieţii noastre pământeşti.

Dar ce este viaţa materială şi de ce este ea finită? Ceea ce numim viaţă, este doar distanţa dintre naşterea şi moartea trupului material şi nu adevărata viaţă a fiinţei spirituale care transcede materia. Corpurile vii nu sunt altceva decât manifestări ale sufletului care călătoresc spre moartea sau non manifestarea aceluiaşi suflet. Hinduismul susţine că mintea transcede ciclul vietii şi al morţii care poate fi fără sfârşit. De fapt, mintea care conduce Jiva (fiinţă vie), îşi doreşte să trăiască veşnic şi ştiind că acest lucru nu este posibil, se va simţi mereu incompleta, imperfectă, nefericită şi suferindă. Pentru a scăpa de ideea de moarte, corpul şi mintea încearcă să creeze concepte care să pară indestructibile şi care să atingă veşnicia. Din păcate, tot aurul din lume nu poate aduce înapoi secunda care tocmai a trecut şi nu poate amăgi moartea.

Toate acţiunile sufletului incarnat îşi au originea în minte şi în dorinţele acesteia de a face bine sau rău. Mintea a făcut şi va face toate faptele rele din lume, dar tot ea impune prezenţa binelui şi dezvolta moralitatea, iubirea, compasiunea, etc.  Înţelepţii misterelor susţin că originea raului este în minte şi în om şi nu în afara lui. Mintea nu poate fi forţată să facă un anumit lucru, ci trebuie ghidata cu iubire şi înţelegere. Iubirea conduce mintea către bunătate, înţelegere şi iluminare.

Unii dintre oamenii, cu adevărat foarte egoişti, transforma dorinţa de a trăi veşnic în dorinţa de a deveni faimoşi, crezând că aceasta faima le va purta numele de-a lungul veacurilor în eternitate. Clădirile impunătoare, catedralele, templele şi alte construcţii megalomane, sunt expresii ale dorinţei de a rămâne cu orice preţ în memoria colectivă.

Dar, din nefericire, dorinţele oamenilor nu se sfăresc aici, ci continuă cu dorinţa minţii de a cunoaşte cât mai multe lucruri despre materialitate. Tocmai din această cauză fiecare dintre noi, indiferent de ceea ce cunoaştem, dorim să cunoaştem din ce în ce mai multe.

Cu toţii dorim să înţelegem cât mai multe despre tot ceea ce ne înconjoară şi pentru asta facem tot felul de sacrificii. Din nefericire, există posibilitatea ca unii dintre noi să ajungă să creadă că deţin adevărul absolut şi prin acesta să devină extremi de mândri de ceea ce cred că ştiu. Credinţa iraţională că tu ştii totul este o greşeală şi ca orice greşeală, îţi va creea prejudicii. Este obligatoriu să renunţi la ideea de autosuficienţa, megalomanie sau dăinuire veşnică în materie şi trebuie să te întorci către suflet.

Sufletul este atras de muzică, pictură, fericire, frumuseţe, bucurie şi în final de mântuire. Fericirea este o dorinţă extrem de puternică şi este motorul principal al bucuriei şi păcii. Fericirea este legea firii. Fiecare creatură cauta să fie fericită şi fuge de durere/stres şi nefericire. Este asta doar o întâmplare, sau este chiar chemarea Lui Dumnezeu? Cu siguranţă fericirea şi înţelepciunea sunt principalele aspecte ale Lui Dumnezeu şi prin urmare trebuie căutate şi, în final, obţinute: Biblia, Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul), capitolul 25, versetul 12:” Fericit este cel care a aflat înţelepciunea şi cel care o grăieşte la urechile celor care o asculta.”. Epistola întâia către Timotei a Sfântului Apostol Pavel, capitolul 1,versetul 11: “După Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu, cea încredinţată mie.” Dumnezeu vrea ca fiecare dintre noi să fim fericiţi şi să ne asemănăm Lui.

Dar ce este fericirea şi de ce este ea înţeleasă diferit de fiecare dintre noi? Este cât se poate de logic ca fericirea, ca orice alt concept, să fie înţeleasă diferit de fiecare om în parte. Există oameni care cred că fericirea rezidă în acumularea de bunuri materiale, sau în satisfacerea dorinţelor corpului, şi se amăgesc cu acest tip de fericire iluzorie şi de scurtă durată. Din păcate cei care acumulează bunuri materiale, sau caută satisfacerea dorinţelor trupului, îşi petrec majoritatea timpului cu grijile legate de pierderea acelui ceva dobândit atât de greu şi nu se bucura de loc de clipa prezentă.

Un al doilea tip de fericire constă în fericirea minţii rezultată din gândire şi cunoaştere. Există fericire mintală, ca expresie pură a Eului, care constă în afişarea autorităţii, averii, reputaţiei, cunoaşterii etc. Dintre toate aceste înţelesuri ale “fericirii”, autoritatea este cea mai puternică expresie a Eu-lui. Oamenii fac orice pentru a stăpâni şi a fi ascultaţi. Ei fură, ucid şi îşi risca viaţa, doar pentru a-i conduce pe ceilalţi. Dar doar aşa poţi sa fii fericit? Cu siguranţă, nu. Există şi fericirea mintală care constă în plăcerea de a face fapte bune. Dacă empatizezi şi ţii cu adevărat la cei din jurul tău făcând fapte bune (fără a face public acest lucru), atunci acel comportament devine pur şi conduce la linişte şi pace spirituală.

Pe lângă toate aceste tipuri de fericire există şi fericirea spirituală care excede simţurile şi plăcerile. Spiritualitatea îţi arată că Dumnezeu este sursa adevăratei fericiri şi că doar prin credinţă şi cunoaştere poţi ajunge să simţi o asemenea fericire. Cu cât cunoşti mai mult despre Dumnezeu, cu atât înaintezi pe cărarea care duce către fericire şi mântuire.

Trebuie să fii conştient că rezultatul dorinţelor, intenţiilor şi acţiunilor tale se imprima (se codează), în aura ca pe un hard disc şi rămâne acolo timp de mai multe vieţi. Hinduismul susţine că acţiunile noastre se împart în 3 categorii: Faptele acumulate (sanchit karma), destin (prarabdh) şi acţiunile curente (kriyaman). Sanchit karma este amprenta faptelor bune sau rele care sunt înscrise în aura şi suflet în timpul vieţilor trecute şi care nu au putut fi încă arse, dizolvate, iertate. Prarabdh este parte din sanchit karma care se referea la faptele care urmează să fie săvârşite în viaţa prezentă, iar kiyaman karma sunt faptele curente ale căror urmări pot fi arse în prezent sau acumulate şi arse în viitor în cadrul sanchit karma.

Dar cum poţi să nu faci anumite fapte (bune sau rele), dacă ele sunt deja incluse în destin şi nu poţi schimba nimic? Religiile spun că acest lucru este posibil prin iluminare şi îndepărtare de materie. Aceasta susţinere este întărită de mistere care arăta, că nu exista o predeterminare (destin) ci, că alegerile fiecăruia dintre noi fac diferenţa şi ne schimba viaţa în bine sau rău. Culorile din aură se schimbă constant în funcţie de acţiunile noastre. Trebuie să ştii că acţiunile altruiste colorează aura în auriu strălucitor, pe când răutatea şi îndeplinirea dorinţelor fără a ţine cont de ceilalţi, colorează aura în negru şi respectiv roşu. Nuanţele prezente în aura fiecăruia dintre noi se schimbă în funcţie de intensitatea gândurilor, dorinţelor şi acţiunile noastre. Hinduismul susţine că nuanţele aurei nu se şterg până când nu se ard toate faptele rele ale persoanei în cauză. Doar după ce s-au ars faptele negative, aura devine pură iar individul în cauza începe să caute o cale spirituală către mântuire.

Trebuie să înţelegi că materialitatea este doar o iluzie şi ca lucrurile materiale nu reprezintă nimic. În consecinţă, un om care acţionează cu calm atunci când pierde ceva material, sau nu îi iese o acţiune, este aproape de iluminare şi a găsit deja o cale spirituală.

Cum pot ”arde” faptele rele? Perioadele rele (suferinţa), din existenţa fiecăruia dintre noi, sunt acel ceva care ne împing să facem schimbări în percepţia despre realitate şi în final în viaţă. Fără aceste “suferinţe” nimeni nu ar schimba nimic.

De ce ai schimba ceva dacă eşti perfect echilibrat şi mulţumit de viaţa ta? Schimbarea survine doar atunci când ai probleme şi doar datorită acelor probleme. Hinduismul susţine că prin intermediul suferinţei dispare neliniştea minţii, nelinişte care împiedica progresul spiritual şi ajungerea la mântuire. Cu alte cuvinte, suferinţa destrama valul ignoranţei care acoperă adevărata cunoaştere de Sine. Ca să scape de fapte rele şi să se elibereze din Samsara, înţeleptul trebuie să deosebească ce este adevărat şi etern, de ceea ce nu este. El trebuie să înţeleagă că adevăratul său Sine (sufletul), face parte din Dumnezeu (Brahman), dar şi din tot ceea ce îl înconjoară.

Prin cunoaştere şi devoţiune poţi transcede realitatea materială şi te poţi uni cu Dumnezeu, găsindu-ţi astfel pacea veşnică. Dar este de ajuns să ştim despre bine şi rău, poziţionarea chakrelor sau rolul lor spre a ne putea mântui.? Cu siguranţă că nu.

Scopul vieţii fiecăruia dintre noi este să cunoaştem cât mai mult despre diversele căi spirituale care duc către Dumnezeu şi mântuire. Creşterea spirituală poate fi obţinută prin informare, învăţare, înţelegere şi practică susţinută.

În primul rând o cale spirituală îţi cere să îţi modifici comportamentul şi să renunţi la dorinţele şi nevoile de tot felul. De fapt, mântuirea (moksha), se obţine prin iluminarea fiinţei umane devenită completă şi integrată în Brahman. Ca să te poţi mântui este nevoie să îţi anihilezi complet Eul şi să îţi reîntregeşti Sinele. În acest sens, Hinduismul arata că mântuirea se poate obţine pe două căi şi anume pe calea Yoga, sau calea Bhakti (calea devoţiunii şi cunoaşterii supreme).

Cei mai mulţi dintre yoghini îşi încep călătoria către transformare şi mântuire din cel mai jos punct al fiinţei lor şi anume din chakra Mooladhar, continuand să urce şi să îşi activeze celelalte chakre până ajung la chakra Sahastradal Kamal. Tradiţia Hindusă mai spune că cel care vrea să se unească cu Dumnezeu va urma calea inversă a creaţiei, dizolvându-şi corpul subtil, întâi în elementul pământ apoi în elementul apa, foc, aer şi în final eter. Iniţiatul care trece prin aceasta disoluţie a elementelor grosiere, îşi va dizolva şi organele de simţ transformându-le în principiile subtile astfel: Savurarea se va dizolva în principiul esenţă, mirosul se va dizolvă în principul parfum, vederea se va dizolva în lumină, simţul tactil se va dizolvă în atingere, auzul se va dizolva în principiul subtil vibraţie iar organele acţiunii se vor dizolva în energie. După dizolvarea acestor principii grosiere, iniţiatul se vă contopi cu adevărul suprem şi cu Dumnezeu. 

Dar, doar yoga te conduce spre mântuire? Să vedem ce au de spus şi alte religii orientale despre Dumnezeu şi mântuire.

   

                              Budismul

Spre deosebire de Hinduism care nu are un întemeietor, religia Budistă este strâns legată de viaţă şi învăţăturile lui Siddharta Gautama (Buddha). Buddha s-a născut în anul 556 î.e.n. în casa unui rege ca moştenitor de drept al acestuia. La naşterea sa, ghicitorii de la acea vreme au prezis că va ajunge un mare împărat sau un ascet. La aflarea prezicerii, tatăl lui Buddha a fost încântat de vestea că fiul său va ajunge împărat, dar extrem de nefericit la gândul că acesta se va dedica ascetismului şi va renunţa la tron. Ca să împiedice transformarea prinţului în ascet, tatăl convoacă o adunare a înţelepţilor şi îi întreabă pe aceştia ce anume ar trebui să facă, în aşa fel încat  Buddha să nu ajungă ascet. După îndelungi dezbateri, înţelepţi regatului îi spun regelui că ar trebui să construiască un palat separat plin de toate comorile pământului şi care să îi aparţină doar lui Buddha. În acest palat fabulos, Buddha ar trebui să crească înconjurat de lux şi servit de tineri de ambele sexe, de până la 20 de ani. Regele pune acest plan în aplicare, iar Buddha îşi petrece anii tinereţii în aceasta oază minunată, bucurându-se de plăceri şi lux.

Într-o zi, atras de curiozitate şi vrând să ştie ce anume se afla dincolo de zidurile palatului, Buddha iese pe ascuns din acesta însoţit de o slugă credincioasă. La ieşirea din palat Buddha, este izbit de sărăcia care stăpânea peste tot şi care părea acceptată de toţi locuitorii de dincolo de zidurile platului. Mergând prin mulţime, Buddha vede pe marginea drumului un bărbat care zăcea neajutorat cerşind şi îl întreba pe însoţitorul său ce este acesta şi dacă ar putea ajunge aşa şi el? Sluga răspunde că acela este un om bolnav şi că dacă Buddha va trăi suficient, va ajunge să fie şi el bolnav. A doua seară, însoţit de acelaşi servitor, Buddha părăseşte din nou palatul şi vede, la un moment dat, în cetate, un om bătrân care mergea sprijinindu-se într-o cârja. Intrigat, Buddha îl întreaba pe însoţitor ce este acela şi dacă va ajunge şi el aşa? Însoţitorul îi răspunde că dacă va trăi suficient, probabil că va ajunge să fie şi el bătrân. A treia seară întâlneşte un cortegiu funerar şi Buddha, mirat de aşa ceva, îl întreba pe însoţitor ce este acesta şi dacă va ajunge şi el aşa? Sluga răspunde: “Acesta este un om mort şi cu siguranţă aşa vei ajunge şi tu.” În momentul acela Buddha are revelaţia că viaţa este o iluzie (el trăise într-o iluzie) şi începe să caute adevărul.

La vârsta de 29 de ani Buddha, părăseşte palatul şi toate plăcerile din el şi se retrage în pădure unde, înconjurat de liniştea din natura, se străduieşte să mediteze şi să înainteze pe o cale spirituală. După 6 ani de încercări Buddha, atinge iluminarea, sub copacul Bodhi, şi devine conştient că de acum înainte trebuie să ajute şi alţi oameni să se elibereze din suferinţa şi întuneric. Motivat de iubire şi compasiune, Buddha îşi începe menirea predicând calea către pacea eternă, sau intrarea în nirvana (mântuire), prin anihilarea dorintelor sau pasiunilor.

Conform Budismului, existenta este un amalgam de plăceri şi suferinţe care nu pot fi separate cu nici un chip. Atunci când încerci să obţii mai multe bunuri materiale sau plăceri şi fugi de suferinţă şi durere, nu faci altceva decât să te afunzi în materie şi prin aceasta să atragi în viaţa ta atât plăcere cât şi suferinţa. Ca atare, doar prin îndepărtarea de materialitatea lumii şi renunţarea la plăceri poţi atinge nirvana.

În viziunea lui Buddha, nirvana nu este nici pe departe o stare de negare a vieţii în ansamblul său, ci o stare de iluminare şi îndepărtare de dorinţele materiale. Cu alte cuvinte cel care se afla în nirvana, transcede dualitatea plăcerii şi suferinţei, transformându-se din sclav în stăpânul plăcerii şi/sau al suferinţei.

Pentru atingerea nirvanei, ca iluminare şi mântuire, trebuie să treci, dincolo de orice fel de dualitate, dincolo de bine şi rău, dreptate şi nedreptate şi chiar şi dincolo de viaţă, moarte şi de conceptul de Dumnezeu. Din cauza transcenderii conceptului de Dumnezeu, Budismul nu proclama existenţa unui singur Dumnezeu ci vorbeşte despre sunyata (vid, gol), sau acel ceva care se afla dincolo de conceptul de Dumnezeu.

Sunyata este totul în tot, Dumnezeu şi om, materie şi spiritualitate. În acest context, nirvana poate fi văzută ca o stare de anihilare a Eului, sau ajungerea punctului zero, de unde te poţi apropia de Dumnezeu. Dar care Dumnezeu şi de ce nu există un Dumnezeu în Budism?

 De fapt, Budismul nu neagă idea de Dumnezeu ca în nihilism, ci vede sunyata (vidul), ca o multitudine de lucruri particulare, care pot fi accesate deplin şi fără obstacole de către cel care crede cu adevărat. Budismul se axează pe mântuirea fiecărei persoane în parte şi nu pe mântuirea omenirii în general: “ Fiecare este născut singur, este singur, merge singur şi moare singur.”

Budismul subliniază faptul că fără altruism şi iubire, nimeni nu poate să devină iluminat şi să se mântuiască. Pe scurt prin iluminare (trezire), credinciosul intra în nirvana şi devine mântuit aici şi acum (în viaţă actuală).

Jainismul, sau Jain Dharma, este una din cele mai vechi religii/filosofii ale lumii, fiind ca şi Hinduismul o credinţă dinamică plină de vigoare şi resurse. Fondatorul Jainismului, Mahavira (marele erou), renunţa la vârsta de 30 de ani la viaţa să luxoasă şi, la fel ca şi contemporanul sau Budha, alege să fie ascet. Timp de 12 ani, Mahavira practică o formă de ascetism extrem, mergând gol şi refuzând contactul cu ceilalţi oameni pentru a nu îşi crea ataşamente faţă de materie. După cei 12 ani petrecuţi în sihăstrie, Mahavira atinge stadiul de mântuire (moksha), se eliberează din cercul vieţii şi al morţii şi începe să îşi propovăduiască nouă credinţa. Jainsimul susţine că mântuirea rezidă în purificarea sufletului şi renunţarea la dorinţele de tot felul. Toate acţiunile bune sau rele, întâmplate în trecut sau înfăptuite în prezent, “produc” particule karmice care se coboară în corp şi îl leagă pe acesta de cercul naşterilor şi al morţilor repetate.

 Jainismul subliniază că mântuirea vine din cunoaştere (Jaina), cunoaştere care rezida (este codată) în sufletul credinciosului. Ca urmare, procesul cunoaşterii nu este altceva decât procesul de manifestare a sufletului care transcede materia. În funcţie de dezvoltarea spirituala a individului, cunoaşterea este mai mare sau mai mică. Jainsimul arata ca sufletul este atât subiectul cât şi obiectul cunoaşterii. El este, de fapt, ca o lumină care îţi călăuzeşte paşii către aflarea adevărului. Dar cum dobândim cunoaştere?

Jainismul susţine că dobândirea cunoaşterii vine mai întâi din observarea naturii, apoi din citirea scripturilor, din experienţele oamenilor şi nu în cele din urmă, din cunoaşterea Lui Dumnezeu. Ca şi Hinduismul, Jainsimul susţine că yoga şi iubirea sunt cai complementare către mântuirea de aici şi acum....
.............

Hinduismul arata ca dizolvarea iubirii de Sine este posibilă doar prin credinţă şi devoţiune către Dumnezeu (Bhagti yoga). Acesta concept este explicat de către însuşi Śrī Karishna în dialogul sau cu Arjuna: “Cei devotaţi Mie obţin pacea eternă cunoscând cu adevărat fiinţa Supremă care este Domn al întregului univers şi prieten al tuturor fiinţelor. Cei cu adevărat devotaţi trebuie să lase de o parte toate faptele bune sau mai puţin bune şi toate ritualurile religioase şi pur şi simplu să Mi se predea în totalitate cu voinţă fermă şi devotament iubitor. Eu le voi şterge toate păcatele şi îl voi elibera din legăturile Karmei.” Cu alte cuvinte măntuirea şi uniunea cu Dumnezeu poate fi atinsă doar pin cunoaştere transcendentală şi devoţiune. De fapt cunoaşterea transcedentală distruge ignoranţa spiritului şi revelează prezenta divină la fel cum soarele arata frumuseţea naturii înconjurătoare.