M-am hotărât să scriu o care despre mântuire şi să o pun pe un site de unde poate fii luată fără plată. De ce ? Pentru că sunt convins că este nevoie de aşa ceva. Cartea poate fii gasita la adresa https://www.facebook.com/groups/1424332747848141/?pnref=story. Vă aştept cu mult drag, Florentin Urda
Dumnezeul meu,
Dumnezeul
meu Tu mi-ai dăruit toate,
Dumnezeul meu Tu mi-ai dat dreptate,
Cum îţi pot mulţumi pentru tot ceea ce mi-ai dat??
Cum pot trăii acum... fără darul adevărat ?
Părăsit de toţi, păşesc în întuneric,
Şi caut disperat răspunsul ezoteric.
Sunt singur şi pribeag în lume asta mare,
Şi caut neîncetat iubire, alinare,
Simt că sunt pierdut în pânza de mistere,
Şi strig către Tine să îmi dai doar mângâiere,
Şi lacrimile îmi îmi curg şi viaţa mi se pare,
Că nu mai are sens şi e doar disperare,
Pierdut în întuneric eu caut doar lumină,
Dar sunt parcă ţinut de cruda, neagra tină,
Şi simt că nu mai pot şi strig în disperare,
O Dumnezeul meu Te rog dă-mi alinare!.
Dumnezeul meu Tu mi-ai dat dreptate,
Cum îţi pot mulţumi pentru tot ceea ce mi-ai dat??
Cum pot trăii acum... fără darul adevărat ?
Părăsit de toţi, păşesc în întuneric,
Şi caut disperat răspunsul ezoteric.
Sunt singur şi pribeag în lume asta mare,
Şi caut neîncetat iubire, alinare,
Simt că sunt pierdut în pânza de mistere,
Şi strig către Tine să îmi dai doar mângâiere,
Şi lacrimile îmi îmi curg şi viaţa mi se pare,
Că nu mai are sens şi e doar disperare,
Pierdut în întuneric eu caut doar lumină,
Dar sunt parcă ţinut de cruda, neagra tină,
Şi simt că nu mai pot şi strig în disperare,
O Dumnezeul meu Te rog dă-mi alinare!.
Şi
mă întorc apoi la mândra realitate,
Şi
iar Îţi mulţumesc să mi–ai dăruit de toate,
Îţi
mulţumesc pentru că astăzi mai trăiesc,
Îţi
mulţumesc că sunt şi vieţuiesc,
Îţi
mulţumesc că am atât de mult,
Îţi
mulţumesc că în taina te ascult.
Mântuirea
O legenda amazoniană spune următoarele: La începutul
creaţiei, omul trăia în
armonie cu natura și cu toate animalele pe care le considera fraţii și surorile
lui. Timpul a trecut si omul, nemulţumit cu statutul său, a încercat să obţină supremaţie, învăţând și devenind înţelept.
Căutând înţelepciunea, omul a observat că animalele cunoşteau tainele naturii
și, prin urmare, a hotărât să recurgă la diversele animale, care să îl ajute
astfel să devină înţelept. Primul animal la care a mers, a fost şarpele pe care
l-a întrebat ce ar trebui sa facă, iar şarpele i-a spus că ar trebui să fie
șiret. După şarpe, omul a întrebat jaguarul, iar jaguarul i-a spus că trebuie sa fie puternic
și neînfricat. Următorul animal întrebat a fost vulturul, iar vulturul i-a spus
că trebuie să caute lucruri frumoase și care sclipesc. Ultimul animal întrebat
a fost broasca, iar broasca i-a spus că ar trebui să caute iubirea.
Din
nefericire, omul nu mai asculta, el era deja măcinat de dorinţa de a poseda. Văzând pasiunea omului
pentru tot ce este strălucitor, bufnița le-a spus celorlalte animale: “ Omul
este lacom și va vrea să posede din ce in ce mai mult. În curând, ne va alunga
și ne va vâna pentru propria satisfacţie. Vă spun de pe acum, că nu va urma
sfatul broaştei și nu îl va interesa deloc iubirea.” Din nefericire, bufnița a avut
dreptate, omul absorbit de materie și de strălucirea ei, a uitat sfatul
broaştei și a încetat să mai căute iubirea.
Un
pom cu flori, o omidă care se transformă în fluture, un boboc de trandafir, un
mugur pe o ramură, un mormoloc într-un lac, etc. Ce au toate în comun ?
Transformarea! Totul se transformă! Atomii se aglutinează şi apoi se separă
într-un dans complicat şi aparent veşnic, care formează materia.
O oglindă care reflectă o fracţiune de secundă
imaginea cuiva, este doar o oglindă sau este o uşă care se deschide către altceva?
Ce se întâmplă cu imaginea reflectată? Se transformă în ceva sau se descompune? Și dacă se descompune, în
ce se descompune? Imaginea este din prezent sau din trecut? Este imaginea acel
ceva ce transcede realitatea şi merge în altă dimensiune? Suntem cu toţii
imagini de acum o clipă? Conştiinţe care se indentifică cu ceva? Unde ne ducem
şi de unde venim? Ce este viaţa şi ce este realitatea în care trăim? Există cu
adevărat realitate? Visul, zborul, atingeri moi, ca de petale de flori, imagini
care trec în viteză reprezentând vieţi trăite, vieţi care au fost, care sunt şi
care vor fii. Vieţi irosite sau poate că nu.
Ce
este o viaţă irosită? Se spune că trebuie să plantezi măcar un pom, să
construieşti o casă, să ai copii, etc. Ce se întâmplă cu cei care defrişează păduri întregi?
Ce se întâmplă cu cei care nu sunt capabili să facă o casă sau aibă un copil? Ce se întâmplă cu noi?
Alergăm în cerc parcă vrăjiţi de zgura materialităţii. Ne ocupăm cu toate şi cu
nimic. Ne pierdem în amănunte uitând întregul. Ne zbatem şi ne agităm fără
rost, încercând să acaparăm cât mai multă materie. Toate par importante, dar
este cu adevărat aşa? Poluăm natura, o ciopârțim, o destructurăm şi nu
înţelegem că fară ea nu putem exista. Ea este cea care ne susţine, ne apără şi ne
uneşte.
Uităm
de Dumnezeu când este vorba de ceva material. Am omorî pentru o casă mai mare,
un job mai bun, bani mai mulţi, respect, iubire etc. Dar este cu adevarat
iubire, ceea ce simţim atunci când “posedăm” o altă fiinţă umană? Acesta să fie sensul vieţii? Un copac, o
casă, copii, etc ? Şi pentru asta să distrugem tot ce este natură, lăsând copiii cu casa, dar fără copaci, fără apă potabilă sau aer ? Ce poţi face
cu tot petrolul aurul, diamantele, platină, etc, când eşti doar tu singur ? Ce
valoare au ? Totul este zero. Ne nevoim pentru
nimic, sau în cel mai bun caz pentru ceva ce valorează
zero.
Este asta ceva real? Luăm ceva după noi ? De ce nu spunem stop ? De ce suntem conduşi
mereu de o mână de oameni care îşi văd doar propriile interese? De ce nu ne
unim ? De ce nu facem ceva când încă putem? De ce?
Vrem
mântuire, dar nu facem nimic ca să o obţinem, ne mulţumim să gândim că prin
jertfa de
acum 2000 de ani a Mântuitorului, ne vom mântui indiferent dacă facem sau nu facem ceva. Ne agăţăm
de materie, zbătându-ne şi valorizând ceva ce nu e real şi nu are valoare. Ce
este mântuirea, unde o găsim ? Este ceva de la sine înţeles sau este nevoie să
o cauţi? O vei găsi în materialitate sau în afara ei ?
Sunt
oameni care cred că între raţiune şi credinţă exista o prăpastie de netrecut şi
că, dacă gândeşti raţional, nu mai ai nevoie de Dumnezeu şi de credinţă. Acest
fel de a vedea lucrurile creează în aparenţă o fractură între credinţă şi
gândirea raţională şi ne lăsa pradă disperării şi singurătăţii, pe acest pământ
plin de răutate şi invidie. Dar este aşa?
Dacă te gândeşti bine ajungi la concluzia că
atât credinţa, cât şi religia, fac parte din acelaşi tip de gândire. De ce?
Pentru că ai nevoie de raţiune ca
să poţi decela dacă ceva este adevărat sau nu, şi, doar după ce înţelegi că
acel ceva e adevărat, poţi crede cu tărie în el. Credinţa este un proces logic
şi nu încredere oarbă. Cu cât ştii mai multe despre ceva, cu atât acel ceva
devine mai adevărat pentru tine. Cu cât găseşti mai multe explicaţii la ceva,
cu atât devii mai credincios.
Îmţelegerea
este cheia către credinţă şi mântuire.
Universul este raţional şi logic. El este conştienţă materializată. Cu cât
înţelegi mai mult, cu atât devii mai conştient de ceea ce te înconjoară. Învăţând
conştient şi înţelegând spiritualitatea, devii liber şi fericit.
Trăim
în epoca descoperirilor ştiinţifice şi a prevalenței ştiinţei asupra
sufletului. Totul este condus de mintea care creează dorinţe, nemulţumiri, tragedii şi
suferinţe. Cei mai mulţi dintre noi nu cred în nimic şi nu vor crede, decât
dacă li se dau explicaţii „ştiinţifice”. De aceea, această carte nu este scrisă pentru cei care nu cred sau nu sunt
interesaţi de spiritualitate şi mântuire. Cartea este scrisă pentru tine, cel
care o citeşti şi care încerci să înţelegi cât mai multe despre aceste subiecte. Ţelul cărții este
să te facă să înţelegi conceptul de mântuire, să te ajute să-ţi schimbi viaţa şi, în final, să
atingi mântuirea.
Capitolul I Filosofie
Încă
din zorii creaţiei omul şi-a pus întrebări cu privire la cine este şi dacă
existenţa sa sau a lumii are vreun sens? Există Dumnezeu ? Cum arată
El ? Ce face? Ne iubeşte sau nu? Există mai mulţi Dumnezei? Cum ar trebuii să
trăim ? Să trăim liberi de constrângeri sau să avem standarde morale? Care sunt
standardele morale? De unde anume vin ele şi dacă nu cumva sunt greşite?
De-a lungul timpului majoritatea filosofiilor au încercat
să răspundă la una sau mai multe dintre aceste întrebări, dezvoltând un număr
considerabil de subcategorii filosofice, care să se poată concentra pe câte un
anumit tip de întrebare. Ca rezultat al acestor căutări, în filosofie s-au
dezvoltat diverse ramuri începând cu analiza filosofică, care analizează şi
încercă să răspundă la concepte fundamentale ca Dumnezeu şi ştiinţă, metafizica
şi studiul său despre Dumnezeu, existenţa şi natura existenţei în sine, epistemologia ca
studiu asupra normelor morale, dar şi al naturii şi originii ei şi terminând cu etica filosofică şi studiul asupra
conceptelor de bine şi rău. Toate aceste subcategorii ne ajută să înţelegem mai
bine materia dar şi concepte ca Dumnezeu, credinţă, religie, spiritualitate,
măntuire, etc.
Sunt oameni de ştiinţă care consideră ca lumea este
făcută din materie, mişcare şi energie. De fapt, ştiinţa stipulează că
universul, pământul, animalele şi oamenii sunt construiţi din materie şi că nu
există un suflet care să transcendă materia. Să fie adevarat şi să nu mai existe
nimic altceva? Deşi acest tip de idei sunt dezbătute încă din perioada Greciei
antice, răspunsurile la care s-au ajuns sunt departe de a fi acceptate de către
cele două tabere materialism/spiritualism. Dar, sunt aceste răspunsuri atât de
importante? Sunt. Pentru că nişte răspunsuri parţiale nu fac decât să îţi
diminueze capacitatea de a crede că există şi altceva în afară de materie.
În timp ce unii aleg să creadă în materialism, ceilalţi
îl resping pur şi simplu şi îl trec cu vederea. Indiferent de credinţa
fiecăruia dintre noi, toţi vedem lumea prin prisma metafizicii. Dar, au
dreptate cei care văd universul ca un conglomerat de atomi care se mişca fără
nici un sens? Cu siguranţă nu!
Spre deosebire de materialism, spiritualitatea susţine că
Dumnezeu este creatorul universului spiritual şi material şi că totul face
parte din Dumnezeu. Spiritualitatea arată că cei care cred în materialism exclud
din start o multitudine de dimensiuni ale realităţii, inclusiv pe Dumnezeu
însuşi. Exista şi unii dintre noi care nu îşi pun nici un fel de întrebări
metafizice ci, îşi trăiesc viaţa aşa cum cred de cuviinţă. Deşi, ei susţin că
nu cred în nimic, şi acest grup de oameni este influenţat uneori de părerile
metafizice ale unui prieten care vorbeste şi din punct de vedere epistemologic.
Aşa cum am mai
spus deja, epistemologia studiază existenta lui Dumnezeu dar şi existenţa aşa
numitelor standarde morale. Există cu adevărat standarde morale? Şi dacă da,
care sunt acestea? O să dau un exemplu şi o să vorbesc despre credinţă, dar şi
despre viaţă şi evoluţie.
În momentul în
care încep să mă gândesc la evoluţie, voi ajunge la idea că,
nu am de unde să ştiu cu exactitate dacă viaţa a evoluat conform teoriei lui
Darwin sau a fost creata conform teoriei mistice. Ajuns la acesta răscruce, îmi
pot spune că nu are nici un sens să mă mai gândesc la aşa ceva, pentru că nu
voi fii sigur niciodată de un anumit răspuns. Cu alte cuvinte, poziţia mea
epistemologica (scepticismul ), mă face să renunţ să mai cred în ceva şi prin
urmare să îmi mai impun norme morale. De ce aş avea norme morale dacă totul se
întâmplă aci şi acuma şi nu există Dumnezeu sau suflet?
Să presupunem
că nu rămân mereu în acesta poziţie de negare şi că la un moment dat, încep să
am încredere în logica şi filosofie. În acest sens pot să cred că ideile găsite
în “Dialogurile” lui Platon, îmi dau o oarecare viziune asupra standardelor
morale pe care le caut şi prin urmare trebuie să fiu viteaz, corect, înţelept,
etc. Acest tip de credinţă, poate duce la concluzia că standardele morale dar
şi natura metafizică a lumii au un caracter raţional şi ca urmare atât
standardele morale cât şi metafizica pot fii înţelese cu ajutorul
raţionamentului uman. Să presupunem ca raţionamentul meu nu se opreşte aici şi
continuă cu ideea că, experienţele repetate şi informaţiile sunt de fapt, acel
ceva, ce duce la cunoaşterea metafizica a realităţii înconjurătoare ca
percepţie subiectivă. Ca urmare, trebuie să mă informez cât mai complet cu
privire la teoria creaţiei versus teoria evoluţiei şi să îmi fac o idee cât mai
exactă despre apariţia vieţii:
Căutând
informaţii, voi descoperii ca: “Viaţa este starea caracteristică organismelor
care au ca trăsături specifice autodezvoltarea, autoconservarea şi
autoreproducerea sau, la organismele superioare, cu posibilitatea de a urmări
un ţel”. Acestă “definiţie” a vieţii este extrem de generală şi nu
explică deloc cum anume a apărut viaţa. Dar se vedem ce spun teoriile existente
despre apariţia şi/sau dezvoltarea vieţii.
Darwin susţine
că viaţa, aşa cum o cunoaştem, s-a dezvoltat în oceane prin coborârea din
atmosferă a aminoacizilor formaţi în aceasta. Acest fapt, a dus la apariţia aşa
numitei “supe organice”, din care, de-a lungul unei perioade estimate la
miliarde de ani, s-au dezvoltat întâi organisme unicelulare apoi pluricelulare
şi aşa mai departe până la peşti, reptile, mamifere şi în sfârşit, omul. Toată
această teorie care ,în principiu, este credibilă, este făcută fără o
fundamentare ştiinţifică. De ce? Pentru că acestei “poveşti” îi lipsesc dovezile
şi anume “documentele fosile”. Evoluţia este o imposibilitate ştiinţifică şi nu
este susţinută de nici un fel de dovadă sau document fosil. De fapt aceste
documente ”apar” din când în când, numai pentru a fi ulterior retrase ca
neconcludente. Din argumentele pe care le voi aduce, vei putea trage concluzia
că această “teorie” se bazează pe o legendă cu aparenţă ştiinţifică si atat.
Daca este asa, de ce ai crede în evolutie şi nu în opsul ei si anume in
creatie? Creatia se sprijină pe dovezi mai putin matariale (dar totuşi dovezi )
care in utimul timp, tind să crească cantitativ, ba chiar încep să fie
argumentate ştiinţific.
Pentru moment,
să ne întoarcem însă la evoluţie şi să o studiem în comparaţie cu creaţia. Ar
fi putut oare aminoacizii, care, se crede că s-au dezvoltat în atmosferă, să
coboare în ocean pentru a forma aşa-zisa “supă organică” din care, a evoluat
viaţa? Faptul este foarte puţin probabil. De ce? Pentru simplul motiv că ,energia
care ar fi descompus compuşii simpli în atmosferă, ar fi descompus şi mai rapid
orice aminoacid complex. Dar să presupunem de dragul argumentării, că
aminoacizii ar fi ajuns în apă, în ciuda radiaţiilor ultraviolete şi a
descărcărilor electrice. Ce s-ar fi întâmplat atunci? În activarea reacţiilor
chimice, apa inhibă dezvoltarea moleculelor mai complexe. Deci, aminoacizii ar
fi fost pur şi simplu distruşi de mediul acvatic. Presupunând însă că
aminoacizii, prin vreo minune, ar fi fost salvaţi, am întâmpina încă o piedică
şi anume formarea moleculei!
Pentru formarea
unor molecule mai mari şi pentru ca acestea să evolueze în proteine utile
dezvoltării vieţii, aminoacizii ar fi trebuit să iasă din apă şi să fie expuşi
aceloraşi radiaţii ultraviolete distructive. Şansele teoretice ca aminoacizii
să parcurgă acest prim stadiu sunt practic inexistente, afirmă Francis Hitching
în lucrarea “The neck of the giraffe”, iar în cazul în care aminoacizii ar fi
supravieţuit tuturor condiţiilor neprielnice, se mai ridică încă o problemă şi
anume: Există peste 100 de aminoacizi, dar numai 20 dintre aceştia sunt
necesari proteinelor vieţii. Pe lângă aceasta ei apar sub două forme D
(dextrogiri) şi L (levogiri), identici, dacă sunt priviţi în oglindă. Dacă
aceşti aminoacizi s-ar constitui la întâmplare, este probabil ca jumătate să
fie de tip D şi jumătate de tip L şi totuşi, aminoacizii utilizaţi în
producerea proteinelor sunt cu toţii de tip L. Cum este posibil ca, din pură
întâmplare, să se fi unit în “supa organică” exact aminoacizii de tip L? Nimeni
nu poate explica. Şansele ca aminoacizii să se fi combinat pentru a forma o
moleculă proteică sunt de 10 la puterea 113 (o cifră ameţitoare). Oare nu este
mai logic să credem că proteinele au fost pur şi simplu create? Logic da, însă
de dragul demonstraţiei să respingem creaţia şi să ne mulţumim cu o şansă de 10
la puterea 113! Ce ghinion! Ne lovim de ceva şi mai greu de demonstrat:
apariţia codului genetic. De ce? Pentru că existenţa codului genetic complet
este absolut necesară reproducerii celulei astfel încât proteinele în formarea
lor depind de ADN, iar ADN-ul nu se poate forma fără proteine preexistente. La
această problemă “evoluţioniştii” au răspuns că atat proteinele şi ADN-ul s-au
dezvoltat paralel. Greu de crezut, nu-i aşa? La fel de greu de crezut ca şi
teoria conform căreia oul şi găina s-au dezvoltat simultan, fără a proveni unul
din celalalt. Dacă însă acceptăm această teorie fantezistă, ne lovim de o
problemă şi mai grea şi anume apariţia celulei.
Aşa după cum explică Naţional Geografic, ADN-ul celulei,
dacă ar fi scris, ar umple 1000 de volume a câte 600 de pagini fiecare.
Gândiţi-vă că celula nu este decât o infimă parte a oricărui organ, organ care
la rândul său, interacţionând cu alte organe, formează un organism.
Organismului uman, de exemplu, îi sunt necesare nu mai puţin decât 100.000 de
miliarde de celule, fiecare dintre ele specializate. Greu de crezut că toate
acestea au apărut prin evoluţie, la fel de greu de crezut ca şi posibilitatea
formării unui dicţionar complet şi doar acel dicţionar în sute de exemplare, în
urma unei explozii dintr-o bibliotecă plină cu milioane de volume de toate
genurile.
Evoluţionismul nu poate explica de ce o anumită celulă
care formează un organ, formează numai acel organ şi nu altul. Oare prin
evoluţie nu ar fi trebuit ca celula specializată să evolueze şi să ajungă să
facă şi altceva? Şi dacă ar fi trebuit, de ce nu s-a şi întâmplat aşa? Nimeni
nu ştie să raspundă la aceste întrebări, întrebări care, deşi au rămas fără
răspuns, nu au dus la invalidarea teoriei evoluţioniste, ci dincontră,
evoluţionismul proclamă sus şi tare că în urma trecerii a miliarde de ani,
celulele au format organisme care au evoluat şi au tot evoluat prin
transformare. Această teorie, odată formulată, nu a mai ţinut cont de nimic,
nici măcar de “documentele fosile” care se încăpăţânează să arate că viaţa a
apărut brusc prin apariţia spontană a florei şi faunei. Nu există nici măcar o
fosilă care să dovedească că o specie sau măcar un exemplar în cadrul unei
specii, pe parcursul miloanelor de ani s-ar fi transformat în altceva. Un
exemplu concludent în acest sens sunt insectele care apar brusc şi în număr
considerabil fără nici o filiaţie evolutivă. De fapt, insectele nu s-au
schimbat prea mult şi în unele cazuri, deloc după apariţia lor bruscă. Iar
anatomia celei mai vechi fosile de muscă datată “40 miloane de ani”, este
aproape identică cu anatomia muştii care trăieşte astăzi. Acest lucru este
valabil şi în cazul tuturor scheletelor de animale care continuă să trăiască şi
astăzi.
În cazul omului, dovezile “evoluţioniste” nu sunt deloc
mai concludente, ba dimpotrivă. Veriga lipsă este tot… lipsă! Ne putem întreba,
pe bună dreptate, cum de este posibil aşa ceva când toate lucrările ştiinţifice
şi toate documentarele televiziunilor (cu unele excepţii) susţin teoria
evoluţiei? Răspunsul este foarte greu de dat, iar logic ar trebui să credem că
oamenii care susţin evoluţia au acces la numeroase dovezi în acest sens. La o
cercetare mai atentă a aşa ziselor dovezi, eşti şocat de lipsa totală a
fosilelor care să ateste teoria evoluţiei. De fapt, toate fosilele disparate
care au fost iniţial atribuite unor strămoşi comuni “încap pe o singură masă de
billiard”, declara Elwyn Simons de la universitatea Duke în Newsweek. Pe baza
acestor părţi de fosile au fost create reproduceri care au fost prezentate cu
diverse ocazii ca imagini ale strămoşilor noştri comuni.
După studierea amănunţită a acestor reproduceri,
prestigioasa revistă Science Digest declara: ”Imensa majoritate a planşelor
desenate se întemeiază mai degrabă pe imaginaţie decât pe fapte.” Această
afirmaţie este întărită indirect de către publicaţia New Scientist, care
recunoaşte că: ”Nu există dovezi în arhivele fosile pentru a scoate teoria
noastră (evoluţia) din domeniul imaginarului”. Vom descoperi de altfel în continuare,
cum anumite părţi de fosile au fost folosite la un moment dat pentru a
argumenta teoria evoluţiei. .
- Omul de Piltdown: Timp de aproape 40 de ani, omul de
Piltdown a fost acceptat ca autentic de majoritatea savanţilor “evoluţionişti”.
De fapt, fosila a fost acceptată ca autentică până în anul 1953, când
înşelătoria a fost descoperită cu ajutorul tehnologiei moderne, care a stabilit
fără putinţă de tăgadă că oasele de maimuţă şi de om au fost îmbinate şi
îmbătrânite artificial.
- O altă mistificare a fost prezentată într-o planşă
preluată de presă, planşă care reprezenta o “verigă lipsă” cu trăsături
asemănătoare maimuţei. Mai târziu s-a recunoscut că “dovada” pe care se baza
această planşă consta dintr-un singur dinte, dinte care aparţinea de fapt unei
specii de porc astăzi dispărute.
- Lucy ”strămoşul comun”: Lucy, considerat de mulţi
specialişti ca fiind “veriga lipsă” s-a dovedit până la urmă a fi o simplă
maimuţă. Robert Jastrow, în cartea sa “The enchanted loom mind in the univers”,
scrie următoarele despre Lucy: ”Creierul nu era prea mare în dimensiuni
absolute; el avea doar o treime din volumul unui creier uman”. Despre acelaşi
subiect New Scientist declara următoarele: ”Lucy” avea un creier “asemănător cu
al unui cimpanzeu”. Acest simplu fapt nu îl face cu nimic diferit de vreo
maimuţă care trăieşte şi astăzi. Exemplele ar putea continua ,arătând fără
putinţă de tăgadă că, fosilele luate într-un timp sau altul drept oase
aparţinând unor strămoşi comuni ai omului, au fost pe rând retrase din dovezile
“oficiale”, făcând ca până la urmă teoria că omul se trage din maimuţă să se
sprijine pe dovezi practic inexistente, deci neştiinţifice. Odată teoria
evoluţiei demontată, vom trece la alt gen de teorii mai mult sau mai puţin
speculative.
- Oamenii provin din extratereştri, fiind clone ale
acestora! Bun, dar pe extratereştri cine i-a creat?
- Un alt gen de teorii se referă la mutaţiile genetice
întâmplătoare. Şi ce semnificaţie ar avea asemenea mutaţii dacă ele ar fi
existat? Unii oameni de ştiinţă, susţin că, mutaţiile genetice ar fi responsabile de schimbările
bruşte pe care le pretinde teoria “Echilibrului punctual”, o teorie de altfel
excelentă, care trebuie luată în consideraţie şi care, chiar a fost luată în
consideraţie de multiple echipe de geneticieni, care după numeroase experienţe
au ajuns la concluzii foarte puţin încurajatoare pentru teoria mutaţiilor
genetice. În lucrarea sa “Cromosomes and genes”, omul de ştiinţă Peo Koller
declara: ”Cea mai mare parte a mutaţiilor sunt nefaste pentru individul
purtător de gene mutante.Experienţele au arătat că pentru fiecare mutaţie
fructuoasă (utilă), există multe mii de mutaţii dăunătoare”. De fapt, dacă se
exclud mutaţiile “neutre”, numărul mutaţiilor dăunătoare este de mii de ori mai
mare decât mutaţiile care se presupune că sunt utile. Experimentul făcut pe
musculiţele de oţet (Drosophila melanogaster), este cât se poate de grăitor în
invalidarea teoriei mutaţiilor genetice. Expuse razelor X (pentru a se mări de
sute de ori frecvenţa mutaţiilor în raport cu normalul), musculiţele de oţet
s-au transformat fără excepţie în indivizi inferiori. Cu aceeaşi ocazie s-a
constatat că nu se produce niciodată o nouă specie de muscă, ci doar mutanţi
care prezintă aripi, picioare sau abdomene deformate, fără însă a se transforma
în altceva. De altfel, pe tema mutaţiilor, în lucrarea “Heredity of man”, omul
de stiinţă Theodosius Dobzhansky constata: ”Musculiţele mutante bine definite
sunt aproape fără excepţie inferioare musculiţelor sălbatice în ceea ce priveşte
longevitatea şi fertilitatea”.
Deşi o dată cu invalidarea teorii mutaţiilor genetice s-a
invalidat practic şi teoria evoluţiei, acesta ”moare dar nu se predă”, rămânând
materie de studiu obligatorie peste tot în lume (cu excepţia S.U.A. care se pregătesc
să introducă în programa şcolară: ”Teoria creaţiei inteligente”). Ironic este
faptul că în unele ţări (ţara noastră nu face excepţie), evoluţia se predă în
paralel cu religia. Toată lumea este astfel mulţumită, mai puţin copiii care nu
pot înţelege nimic din două teorii atât de diferite, care sunt prezentate ca
fiind la fel de adevărate.
Trebuie să înţelegi că apariţia vieţii în
univers şi deci, şi pe planeta noastră este pur şi simplu o minune, o minune
fragilă. În acest sens oamenii de ştiinţă care au analizat Big Bangul (explozia
primordială) susţin următoarele: Dacă nivelul oxigenului ar fi fost în acel
moment (al Big Bangului), cu doar 1 % mai mic, atunci practic tot carbonul
produs în interiorul stelelor ar fi fost transformat în oxigen şi, apoi, mare
parte din el în elemente încă mai grele care ar fii dus la imposibilitatea
apariţiei formele de viaţă bazate pe carbon, precum fiinţele umane. Dacă
la aceste informaţii mai adăugăm şi teoria (validata), a domnului Higgs care
susţine existenţa câmpului de forţă
(Higgs), în cadrul căruia particulele subatomice, mai puţin fotonii, încetinesc
şi formează materia aşa cum o ştim noi, atunci înţelegem ca viaţa nu este doar
un accident transformat în
evoluţie
ci este mai mult decât atât.
Dacă evoluţia este o teorie incorectă atunci cu siguranţă
că, teoria corectă este teoria creaţiei şi prin urmare trebuie să înţeleg cât
mai aprofundat concepte ca Dumnezeu, credinţă, spiritualitate, religie mântuire
etc.
Dar este credinţa în Dumnezeu şi în lumea spirituală o
idee cât de cât raţională? Păi să vedem: Dacă cred că, Dumnezeu a făcut atât
universul cât şi pe mine atunci, cu siguranţă pot argument că prin acest act
Dumnezeu mi-a dăruit şi înţelepciunea necesară ca să înţeleg creaţia în
ansamblul ei. De fapt, Dumnezeu m-a creat în aşa fel încât să pot interacţiona
în armonie cu cele două universuri (material şi spiritual), şi ca urmare să le
pot înţelege. O dată cu afirmaţie că Dumnezeu există pot concluziona logic că
am nevoie de standarde morale care de fapt creează premizele mântuirii şi
apropierii de Dumnezeu.
Pe pământ exista miliarde de oameni care au credinţe
diferite. Unii dintre ei cred în Dumnezeu şi religii, alţii căuta să înţeleagă
prin raţiune/filosofie, iar alţi sunt, pur şi simplu dezinteresati de subiect,
fiind atei. Aşa cum se ştie, ideile filosofice cu privire la lume şi viaţa sunt
extreme de variate şi uneori greu de înţeles, însă toate au un numitor comun şi
anume ca înţelepciunea se obţine studiind natura lumii. Ca urmare în încercarea
de a înţelege natura, filosofii au utilizat în principal raţiunea şi nu
neapărat textele religioase care erau disponibile la acea oră. De-a lungul timpului, anumiţi filosofi au ajuns la concluzia
că, Dumnezeu există cu adevărat şi că El este cel care a
creat tot ceea ce există în univers. Abia acest punct de vedere, aşază la loc
de cinste omul dual suflet/corp şi nu îl mai asimilează animalelor. Este de
asemenea adevărat că existenţa unor forţe sau entităţi spirituale nu duce
neapărat la concluzia filosofică că omul este mai mult decât un animal
inteligent, dar deschide calea către înţelegerea realităţii metafizice,
realitate fără de care este foarte greu să înţelegi transcendenţa sufletului.
Toate religiile lumii afirmă cu tărie existenţa
realităţii spirituale. O realitate primordială, fără de care realitatea
materială nu ar exista. Acest fel de gândire, pune bazele filosofiei
spirituale, care concepe existenţa umană,
ca pe o cale către Dumnezeu şi mântuire. Filosofia spirituală subliniază faptul
că, spiritualitatea în sine nu este un dat, ci că trebuie să
te străduieşti şi mai ales să înveţi, pentru a putea deveni cu adevărat
spiritual. Din nefericire în timp, ne-am îndepărtat foarte mult de ceea ce
eram, din cauza interacţiunii cu materia, însă am rămas în legătură cu partea
ascunsă din noi şi anume sufletul, suflet care ne ghidează în găsirea
informaţiilor necesare creşterii spirituale. Fără aceste informaţii, creşterea
spirituală ar fi imposibil de atins. Biblia, Cartea Înţelepciunii lui Iisus,
fiul lui Sirah (Eclesiasticul), Capitolul 34, versetele 9-10: “Omul învăţat multe a cunoscut şi cel care
ştie multe înţelepţeşte va grăi. Cel care nu a învăţat ştie puţine, iar cel
care a umblat multe ţări a înmulţit înţelepciunea.”
Într-un anume sens, fără informaţii şi deci fără
spiritualitate, omul nu este complet. Prin dezvoltare spirituală el devine
complet şi se redefineşte pe Sine ca fiinţă spirituală. Creşterea spirituală
este de fapt scopul existenţei umane, pentru că, doar prin acest proces, omul
poate să recunoască ceea ce este esenţial şi universal. Creşterea spirituală, te
transformă din ceea ce eşti, în ceea ce ai putea fi cu adevărat. Prin
spiritualitate te ridici deasupra materialităţii şi distrugerii (moarte), către
planurile realităţi superioare (viaţa veşnică). Dar, să vedem ce spun religiile
şi misterele despre creaţie, om şi mântuire .


Capitolul III. Acţiunile, karma şi religiile orientale
Acţiunea sau principiul cauză–efect este principala lege a
universului material. Religiile şi misterele susţin că acţiunile au impact
asupra corpului şi sufletului fiecăruia dintre noi. Dacă acţiunile cuiva sunt
bune, corpul său rămâne mai mult timp sănătos şi viguros, iar viaţa lui se va
desfăşura într-o notă pozitivă. Există şi reversul medalie şi anume cazul în
care cineva acţionează cu rea voinţă şi întreprinde fapte rele. În acest ultim
caz, el va avea un corp bolnăvicios iar viaţa lui se va derula sub auspicii
negative.
Misterele
susţin că Dumnezeu ne-a dăruit fiecăruia dintre noi liberul arbitru şi putinţă
de a alege ceea ce întreprindem. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu intervine în cadrul alegerilor pe
care le facem ci, ne
lasă sa ne bucurăm sau nu, de rezultatul acestora în timpul vieţii noastre
pământeşti.
Dar ce este viaţa
materială şi de ce este ea finită? Ceea ce numim viaţă, este doar distanţa
dintre naşterea şi moartea trupului material şi nu adevărata viaţă a fiinţei
spirituale care transcede materia. Corpurile vii nu sunt altceva decât
manifestări ale sufletului care călătoresc spre moartea sau non manifestarea
aceluiaşi suflet. Hinduismul susţine că mintea transcede ciclul vietii şi al
morţii care poate fi fără sfârşit. De fapt, mintea care conduce Jiva (fiinţă
vie), îşi doreşte să trăiască veşnic şi ştiind că acest lucru nu este posibil,
se va simţi mereu incompleta, imperfectă, nefericită şi suferindă. Pentru a
scăpa de ideea de moarte, corpul şi mintea încearcă să creeze concepte care să
pară indestructibile şi care să atingă veşnicia. Din păcate, tot aurul din lume
nu poate aduce înapoi secunda care tocmai a trecut şi nu poate amăgi moartea.
Toate acţiunile
sufletului incarnat îşi au originea în minte şi în dorinţele acesteia de a face
bine sau rău. Mintea a făcut şi va face toate faptele rele din lume, dar tot ea
impune prezenţa binelui şi dezvolta moralitatea, iubirea, compasiunea,
etc. Înţelepţii misterelor susţin că
originea raului este în minte şi în om şi nu în afara lui. Mintea nu poate fi
forţată să facă un anumit lucru, ci trebuie ghidata cu iubire şi înţelegere.
Iubirea conduce mintea către bunătate, înţelegere şi iluminare.
Unii dintre oamenii, cu
adevărat foarte egoişti, transforma dorinţa de a trăi veşnic în dorinţa de a
deveni faimoşi, crezând că aceasta faima le va purta numele de-a lungul
veacurilor în eternitate. Clădirile impunătoare, catedralele, templele şi alte
construcţii megalomane, sunt expresii ale dorinţei de a rămâne cu orice preţ în
memoria colectivă.
Dar, din nefericire, dorinţele
oamenilor nu se sfăresc aici, ci continuă cu dorinţa minţii de a cunoaşte cât
mai multe lucruri despre materialitate. Tocmai din această cauză fiecare dintre
noi, indiferent de ceea ce cunoaştem, dorim să cunoaştem din ce în ce mai
multe.
Cu toţii dorim să
înţelegem cât mai multe despre tot ceea ce ne înconjoară şi pentru asta facem
tot felul de sacrificii. Din nefericire, există posibilitatea ca unii dintre
noi să ajungă să creadă că deţin adevărul absolut şi prin acesta să devină
extremi de mândri de ceea ce cred că ştiu. Credinţa iraţională că tu ştii totul
este o greşeală şi ca orice greşeală, îţi va creea prejudicii. Este obligatoriu
să renunţi la ideea de autosuficienţa, megalomanie sau dăinuire veşnică în
materie şi trebuie să te întorci către suflet.
Sufletul este atras de
muzică, pictură, fericire, frumuseţe, bucurie şi în final de mântuire.
Fericirea este o dorinţă extrem de puternică şi este motorul principal al
bucuriei şi păcii. Fericirea este legea firii. Fiecare creatură cauta să fie
fericită şi fuge de durere/stres şi nefericire. Este asta doar o întâmplare,
sau este chiar chemarea Lui Dumnezeu? Cu siguranţă fericirea şi înţelepciunea
sunt principalele aspecte ale Lui Dumnezeu şi prin urmare trebuie căutate şi,
în final, obţinute: Biblia, Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah
(Ecclesiasticul), capitolul 25, versetul 12:” Fericit este cel care a aflat înţelepciunea şi cel care o grăieşte la
urechile celor care o asculta.”. Epistola întâia către Timotei a Sfântului
Apostol Pavel, capitolul 1,versetul 11: “După
Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu, cea încredinţată mie.” Dumnezeu
vrea ca fiecare dintre noi să fim fericiţi şi să ne asemănăm Lui.
Dar ce este fericirea şi
de ce este ea înţeleasă diferit de fiecare dintre noi? Este cât se poate de
logic ca fericirea, ca orice alt concept, să fie înţeleasă diferit de fiecare
om în parte. Există oameni care cred că fericirea rezidă în acumularea de
bunuri materiale, sau în satisfacerea dorinţelor corpului, şi se amăgesc cu
acest tip de fericire iluzorie şi de scurtă durată. Din păcate cei care
acumulează bunuri materiale, sau caută satisfacerea dorinţelor trupului, îşi
petrec majoritatea timpului cu grijile legate de pierderea acelui ceva dobândit
atât de greu şi nu se bucura de loc de clipa prezentă.
Un al doilea tip de
fericire constă în fericirea minţii rezultată din gândire şi cunoaştere. Există
fericire mintală, ca expresie pură a Eului, care constă în afişarea
autorităţii, averii, reputaţiei, cunoaşterii etc. Dintre toate aceste înţelesuri
ale “fericirii”, autoritatea este cea mai puternică expresie a Eu-lui. Oamenii
fac orice pentru a stăpâni şi a fi ascultaţi. Ei fură, ucid şi îşi risca viaţa,
doar pentru a-i conduce pe ceilalţi. Dar doar aşa poţi sa fii fericit? Cu
siguranţă, nu. Există şi fericirea mintală care constă în plăcerea de a face
fapte bune. Dacă empatizezi şi ţii cu adevărat la cei din jurul tău făcând
fapte bune (fără a face public acest lucru), atunci acel comportament devine
pur şi conduce la linişte şi pace spirituală.
Pe lângă toate aceste
tipuri de fericire există şi fericirea spirituală care excede simţurile şi
plăcerile. Spiritualitatea îţi arată că Dumnezeu este sursa adevăratei fericiri
şi că doar prin credinţă şi cunoaştere poţi ajunge să simţi o asemenea fericire.
Cu cât cunoşti mai mult despre Dumnezeu, cu atât înaintezi pe cărarea care duce
către fericire şi mântuire.
Trebuie să fii conştient
că rezultatul dorinţelor, intenţiilor şi acţiunilor tale se imprima (se
codează), în aura ca pe un hard disc şi rămâne acolo timp de mai multe vieţi.
Hinduismul susţine că acţiunile noastre se împart în 3 categorii: Faptele
acumulate (sanchit karma), destin (prarabdh) şi acţiunile curente (kriyaman).
Sanchit karma este amprenta faptelor bune sau rele care sunt înscrise în aura
şi suflet în timpul vieţilor trecute şi care nu au putut fi încă arse,
dizolvate, iertate. Prarabdh este parte din sanchit karma care se referea la
faptele care urmează să fie săvârşite în viaţa prezentă, iar kiyaman karma sunt
faptele curente ale căror urmări pot fi arse în prezent sau acumulate şi arse
în viitor în cadrul sanchit karma.
Dar cum poţi să nu faci
anumite fapte (bune sau rele), dacă ele sunt deja incluse în destin şi nu poţi
schimba nimic? Religiile spun că acest lucru este posibil prin iluminare şi
îndepărtare de materie. Aceasta susţinere este întărită de mistere care arăta,
că nu exista o predeterminare (destin) ci, că alegerile fiecăruia dintre noi
fac diferenţa şi ne schimba viaţa în bine sau rău. Culorile din aură se schimbă
constant în funcţie de acţiunile noastre. Trebuie să ştii că acţiunile
altruiste colorează aura în auriu strălucitor, pe când răutatea şi îndeplinirea
dorinţelor fără a ţine cont de ceilalţi, colorează aura în negru şi respectiv
roşu. Nuanţele prezente în aura fiecăruia dintre noi se schimbă în funcţie de
intensitatea gândurilor, dorinţelor şi acţiunile noastre. Hinduismul susţine că
nuanţele aurei nu se şterg până când nu se ard toate faptele rele ale persoanei
în cauză. Doar după ce s-au ars faptele negative, aura devine pură iar
individul în cauza începe să caute o cale spirituală către mântuire.
Trebuie să înţelegi că
materialitatea este doar o iluzie şi ca lucrurile materiale nu reprezintă
nimic. În consecinţă, un om care acţionează cu calm atunci când pierde ceva
material, sau nu îi iese o acţiune, este aproape de iluminare şi a găsit deja o
cale spirituală.
Cum pot ”arde” faptele
rele? Perioadele rele (suferinţa), din existenţa fiecăruia dintre noi, sunt
acel ceva care ne împing să facem schimbări în percepţia despre realitate şi în
final în viaţă. Fără aceste “suferinţe” nimeni nu ar schimba nimic.
De ce ai schimba ceva
dacă eşti perfect echilibrat şi mulţumit de viaţa ta? Schimbarea survine doar
atunci când ai probleme şi doar datorită acelor probleme. Hinduismul susţine că
prin intermediul suferinţei dispare neliniştea minţii, nelinişte care împiedica
progresul spiritual şi ajungerea la mântuire. Cu alte cuvinte, suferinţa
destrama valul ignoranţei care acoperă adevărata cunoaştere de Sine. Ca să scape
de fapte rele şi să se elibereze din Samsara, înţeleptul trebuie să deosebească
ce este adevărat şi etern, de ceea ce nu este. El trebuie să înţeleagă că
adevăratul său Sine (sufletul), face parte din Dumnezeu (Brahman), dar şi din
tot ceea ce îl înconjoară.
Prin cunoaştere şi
devoţiune poţi transcede realitatea materială şi te poţi uni cu Dumnezeu,
găsindu-ţi astfel pacea veşnică. Dar este de ajuns să ştim despre bine şi rău,
poziţionarea chakrelor sau rolul lor spre a ne putea mântui.? Cu siguranţă că
nu.
Scopul vieţii fiecăruia
dintre noi este să cunoaştem cât mai mult despre diversele căi spirituale care
duc către Dumnezeu şi mântuire. Creşterea spirituală poate fi obţinută prin
informare, învăţare, înţelegere şi practică susţinută.
În primul rând o cale
spirituală îţi cere să îţi modifici comportamentul şi să renunţi la dorinţele
şi nevoile de tot felul. De fapt, mântuirea (moksha), se obţine prin iluminarea
fiinţei umane devenită completă şi integrată în Brahman. Ca să te poţi mântui
este nevoie să îţi anihilezi complet Eul şi să îţi reîntregeşti Sinele. În
acest sens, Hinduismul arata că mântuirea se poate obţine pe două căi şi anume
pe calea Yoga, sau calea Bhakti (calea devoţiunii şi cunoaşterii supreme).
Cei mai mulţi dintre
yoghini îşi încep călătoria către transformare şi mântuire din cel mai jos
punct al fiinţei lor şi anume din chakra Mooladhar, continuand să urce şi să
îşi activeze celelalte chakre până ajung la chakra Sahastradal Kamal. Tradiţia
Hindusă mai spune că cel care vrea să se unească cu Dumnezeu va urma calea
inversă a creaţiei, dizolvându-şi corpul subtil, întâi în elementul pământ apoi
în elementul apa, foc, aer şi în final eter. Iniţiatul care trece prin aceasta
disoluţie a elementelor grosiere, îşi va dizolva şi organele de simţ
transformându-le în principiile subtile astfel: Savurarea se va dizolva în
principiul esenţă, mirosul se va dizolvă în principul parfum, vederea se va
dizolva în lumină, simţul tactil se va dizolvă în atingere, auzul se va dizolva
în principiul subtil vibraţie iar organele acţiunii se vor dizolva în energie.
După dizolvarea acestor principii grosiere, iniţiatul se vă contopi cu adevărul
suprem şi cu Dumnezeu.
Dar, doar yoga te
conduce spre mântuire? Să vedem ce au de spus şi alte religii orientale despre
Dumnezeu şi mântuire.
Budismul
Spre deosebire de
Hinduism care nu are un întemeietor, religia Budistă este strâns legată de
viaţă şi învăţăturile lui Siddharta Gautama (Buddha). Buddha s-a născut în anul
556 î.e.n. în casa unui rege ca moştenitor de drept al acestuia. La naşterea
sa, ghicitorii de la acea vreme au prezis că va ajunge un mare împărat sau un
ascet. La aflarea prezicerii, tatăl lui Buddha a fost încântat de vestea că
fiul său va ajunge împărat, dar extrem de nefericit la gândul că acesta se va
dedica ascetismului şi va renunţa la tron. Ca să împiedice transformarea
prinţului în ascet, tatăl convoacă o adunare a înţelepţilor şi îi întreabă pe
aceştia ce anume ar trebui să facă, în aşa fel încat Buddha să nu ajungă ascet. După îndelungi
dezbateri, înţelepţi regatului îi spun regelui că ar trebui să construiască un
palat separat plin de toate comorile pământului şi care să îi aparţină doar lui
Buddha. În acest palat fabulos, Buddha ar trebui să crească înconjurat de lux
şi servit de tineri de ambele sexe, de până la 20 de ani. Regele pune acest
plan în aplicare, iar Buddha îşi petrece anii tinereţii în aceasta oază
minunată, bucurându-se de plăceri şi lux.
Într-o zi, atras de
curiozitate şi vrând să ştie ce anume se afla dincolo de zidurile palatului,
Buddha iese pe ascuns din acesta însoţit de o slugă credincioasă. La ieşirea
din palat Buddha, este izbit de sărăcia care stăpânea peste tot şi care părea
acceptată de toţi locuitorii de dincolo de zidurile platului. Mergând prin
mulţime, Buddha vede pe marginea drumului un bărbat care zăcea neajutorat
cerşind şi îl întreba pe însoţitorul său ce este acesta şi dacă ar putea ajunge
aşa şi el? Sluga răspunde că acela este un om bolnav şi că dacă Buddha va trăi
suficient, va ajunge să fie şi el bolnav. A doua seară, însoţit de acelaşi servitor,
Buddha părăseşte din nou palatul şi vede, la un moment dat, în cetate, un om
bătrân care mergea sprijinindu-se într-o cârja. Intrigat, Buddha îl întreaba pe
însoţitor ce este acela şi dacă va ajunge şi el aşa? Însoţitorul îi răspunde că
dacă va trăi suficient, probabil că va ajunge să fie şi el bătrân. A treia
seară întâlneşte un cortegiu funerar şi Buddha, mirat de aşa ceva, îl întreba
pe însoţitor ce este acesta şi dacă va ajunge şi el aşa? Sluga răspunde:
“Acesta este un om mort şi cu siguranţă
aşa vei ajunge şi tu.” În momentul acela Buddha are revelaţia că viaţa este o
iluzie (el trăise într-o iluzie) şi începe să caute adevărul.
La vârsta de 29 de ani
Buddha, părăseşte palatul şi toate plăcerile din el şi se retrage în pădure
unde, înconjurat de liniştea din natura, se străduieşte să mediteze şi să
înainteze pe o cale spirituală. După 6 ani de încercări Buddha, atinge
iluminarea, sub copacul Bodhi, şi devine conştient că de acum înainte trebuie
să ajute şi alţi oameni să se elibereze din suferinţa şi întuneric. Motivat de
iubire şi compasiune, Buddha îşi începe menirea predicând calea către pacea
eternă, sau intrarea în nirvana (mântuire), prin anihilarea dorintelor sau
pasiunilor.
Conform Budismului,
existenta este un amalgam de plăceri şi suferinţe care nu pot fi separate cu
nici un chip. Atunci când încerci să obţii mai multe bunuri materiale sau
plăceri şi fugi de suferinţă şi durere, nu faci altceva decât să te afunzi în
materie şi prin aceasta să atragi în viaţa ta atât plăcere cât şi suferinţa. Ca
atare, doar prin îndepărtarea de materialitatea lumii şi renunţarea la plăceri
poţi atinge nirvana.
În viziunea lui Buddha,
nirvana nu este nici pe departe o stare de negare a vieţii în ansamblul său, ci
o stare de iluminare şi îndepărtare de dorinţele materiale. Cu alte cuvinte cel
care se afla în nirvana, transcede dualitatea plăcerii şi suferinţei,
transformându-se din sclav în stăpânul plăcerii şi/sau al suferinţei.
Pentru atingerea
nirvanei, ca iluminare şi mântuire, trebuie să treci, dincolo de orice fel de
dualitate, dincolo de bine şi rău, dreptate şi nedreptate şi chiar şi dincolo
de viaţă, moarte şi de conceptul de Dumnezeu. Din cauza transcenderii
conceptului de Dumnezeu, Budismul nu proclama existenţa unui singur Dumnezeu ci
vorbeşte despre sunyata (vid, gol), sau acel ceva care se afla dincolo de
conceptul de Dumnezeu.
Sunyata este totul în
tot, Dumnezeu şi om, materie şi spiritualitate. În acest context, nirvana poate
fi văzută ca o stare de anihilare a Eului, sau ajungerea punctului zero, de
unde te poţi apropia de Dumnezeu. Dar care Dumnezeu şi de ce nu există un
Dumnezeu în Budism?
De fapt, Budismul nu neagă idea de Dumnezeu ca
în nihilism, ci vede sunyata (vidul), ca o multitudine de lucruri particulare,
care pot fi accesate deplin şi fără obstacole de către cel care crede cu
adevărat. Budismul se axează pe mântuirea fiecărei persoane în parte şi nu pe
mântuirea omenirii în general: “ Fiecare este născut singur, este singur, merge
singur şi moare singur.”
Budismul subliniază faptul
că fără altruism şi iubire, nimeni nu poate să devină iluminat şi să se
mântuiască. Pe scurt prin iluminare (trezire), credinciosul intra în nirvana şi
devine mântuit aici şi acum (în viaţă actuală).
Jainismul, sau Jain
Dharma, este una din cele mai vechi religii/filosofii ale lumii, fiind ca şi
Hinduismul o credinţă dinamică plină de vigoare şi resurse. Fondatorul
Jainismului, Mahavira (marele erou), renunţa la vârsta de 30 de ani la viaţa să
luxoasă şi, la fel ca şi contemporanul sau Budha, alege să fie ascet. Timp de
12 ani, Mahavira practică o formă de ascetism extrem, mergând gol şi refuzând
contactul cu ceilalţi oameni pentru a nu îşi crea ataşamente faţă de materie.
După cei 12 ani petrecuţi în sihăstrie, Mahavira atinge stadiul de mântuire (moksha),
se eliberează din cercul vieţii şi al morţii şi începe să îşi propovăduiască
nouă credinţa. Jainsimul susţine că mântuirea rezidă în purificarea sufletului
şi renunţarea la dorinţele de tot felul. Toate acţiunile bune sau rele,
întâmplate în trecut sau înfăptuite în prezent, “produc” particule karmice care
se coboară în corp şi îl leagă pe acesta de cercul naşterilor şi al morţilor
repetate.
Jainismul subliniază că mântuirea vine din
cunoaştere (Jaina), cunoaştere care rezida (este codată) în sufletul
credinciosului. Ca urmare, procesul cunoaşterii nu este altceva decât procesul
de manifestare a sufletului care transcede materia. În funcţie de dezvoltarea
spirituala a individului, cunoaşterea este mai mare sau mai mică. Jainsimul
arata ca sufletul este atât subiectul cât şi obiectul cunoaşterii. El este, de
fapt, ca o lumină care îţi călăuzeşte paşii către aflarea adevărului. Dar cum
dobândim cunoaştere?
Jainismul susţine că
dobândirea cunoaşterii vine mai întâi din observarea naturii, apoi din citirea
scripturilor, din experienţele oamenilor şi nu în cele din urmă, din
cunoaşterea Lui Dumnezeu. Ca şi Hinduismul, Jainsimul susţine că yoga şi
iubirea sunt cai complementare către mântuirea de aici şi acum....
.............
.............
Hinduismul
arata ca dizolvarea iubirii de Sine este posibilă doar prin credinţă şi
devoţiune către Dumnezeu (Bhagti yoga). Acesta concept este explicat de către
însuşi Śrī Karishna în dialogul sau cu Arjuna: “Cei devotaţi Mie obţin pacea
eternă cunoscând cu adevărat fiinţa Supremă care este Domn al întregului
univers şi prieten al tuturor
fiinţelor. Cei cu adevărat devotaţi trebuie să lase de o parte toate faptele
bune sau mai puţin bune şi toate ritualurile religioase şi pur şi simplu să Mi
se predea în totalitate cu voinţă fermă şi devotament iubitor. Eu le voi şterge
toate păcatele şi îl voi elibera din legăturile Karmei.” Cu alte cuvinte
măntuirea şi uniunea cu Dumnezeu poate fi atinsă doar pin cunoaştere
transcendentală şi devoţiune. De fapt cunoaşterea transcedentală distruge
ignoranţa spiritului şi revelează prezenta divină la fel cum soarele arata
frumuseţea naturii înconjurătoare.



Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu